Ani de zile, limbile politice au promis paradisul și ani de zile au împărțit patruzeci și cinci de ceruri săracilor lumii. Și astăzi ne vorbesc despre „stabilitate” și „creștere”, despre „securitate și ajutor reciproc.”
S-a încheiat Summitul NATO, cu speranțe pentru unii, cu agenda nedeschisă pentru alții. Am văzut în 3 zile de „festival”, figuri politice noi, personalități cu notorietate, lideri care au ieșit în față, alții care doar au aplaudat și semnat, dar toți cu zâmbetul studiat al binelui planetar pe care îl doresc. Unii sub masca unor vulturi de hârtie, alții deghizați în iepuri curajoși.
Asta, deși, planeta se zguduie de conflicte, în spatele cărora duduie industriile de armament și, firește, economiile unora, multora.
Din Taiwan până în SUA, alegerile din acest an ajustează redingotele politice, în țări care găzduiesc aproape jumătate din populația lumii.
În albumul de familie al NATO, am văzut fotografia de grup care e total diferită de cea de anul trecut de la Summitul de la Vilnius, un amestec de proaspăt și vechi, de pâine pe vatră și franzelă uitată pe raft, la reducere. O ultimă întâlnire, înainte ca scepticul Trump să-și croiască, poate, drumul spre Casa Albă.
Unii s-au trezit în mijlocul zilei, cu jaluzelele partizanatului trase. Au cumpărat electorate la jumătate de preț și au pozat în loiali, prezenți în viața Cetății.
Francezii, de pildă, merg acum pe coridoarele întunecate ale unor decizii politice care aprind spoturi de speranță într-un viitor incert. Semețul Macron afișează morga învingătorului cu variante de ieșire din criză, deși francezii nu au exercițiul negocierii interne, precum americanii sau, de ce nu, chiar românii. Macron și-a ocolit propriul glonț, pe care l-a tras din arma pe care o avea în rastel. A aruncat țara în criză, iar acum se zbate să creeze o majoritate.
Nici Olaf Scholz nu se simte prea bine, după înfrângerea brutală a socialiștilor săi în fața conservatorilor și a extremei drepte, de la alegerile UE de luna trecută. Trebuie să explice cum își va îndeplini angajamentele în materie de apărare, dacă nu a majorat în buget cheltuielile militare.
Premierul britanic, Keir Starmer, s-a aruncat în politică la 50 de ani și, iată-l acum, la 61 de ani, promițând o nouă Eră pentru Partidul Laburist și Marea Britanie. Nu uită să vorbească des despre rădăcinile sale modeste și este descris ca fiind respectuos, auster și ușor plictisitor. Și-a adus Partidul Laburist la putere, umilind un Partid Conservator divizat și debusolat.
În Olanda, Dick Schoof a devenit premier, după Mark Rutte. La fel ca Tusk și Starmer, prioritatea politicii sale externe este sprijinul pentru Ucraina. Dar, are o problemă în guvern, un partid de extremă-dreapta, prieten cu Rusia.
Giorgia Meloni e „ bărbată”, și-a dublat sprijinul ferm pentru Ucraina, deși sondajele arată că mai bine de jumătate dintre italieni, nu mai vor ca țara lor să sprijine cu arme Kievul.
Trump e în mintea tuturor. Și când nu este, este! Mai ales că, un consilier de taină al său, a șoptit că țările aflate în prima linie cu Rusia, ar trebui să se aștepte mai puțin de la SUA și să-și sporească major cheltuielile pentru apărare, până la 10% din PIB. România, unde ești?
Am văzut un Biden viguros, gata să scoată trotil din cuptorul ucrainean, lăsând guvizii de la Marea Neagră să dea din aripioare cât or putea, doar-doar or amâna pârjolul rusesc.
Dar eu tot încerc să înțeleg cine e oaia neagră din poveste?
Premierul Ungariei, Viktor Orban pare pe cont propriu, cu o președinție a Consiliului UE, luată pe persoană fizică, spun mulți. Zboară la Moscova, plimbă mesaje de pace prin Rusia, prin Turcia …. pare că nu-i pasă de legături transatlantice sau de proiecte europene. Ungaria, sub conducerea lui Orban, a fost de multe ori văzută ca un cal troian al Rusiei în UE și NATO.
Dincolo de concordia afișată de aliați, Summitul aniversar a mirosit a oportunism și progresism ambiguu, conjunctural, gata să fie modelat și remodelat de necesități.
Dar plastilina simptomelor de boală lungă la nivel internațional e colorată și suficient de flexibilă, precum coloana vertebrală a unor lideri. O plastilină care capătă forme nebănuite, atunci când interesele o cer.
Cu agende ascunse, nu este garantat viitorul unei Alianțe, a cărei declarație fondatoare nu rezonează cu ce vedem astăzi, în ciuda fotografiilor oficiale și a acordurilor actoricești. Un Congres spilcuit și tehnologizat, dedicat injectării spiritului belicos al monstrului mondial, cu spaimă turbo.
