La o cafea, o israeliancă pe care o cunosc a început să plângă. „Am 42 de ani”, mi-a spus, „și mi-am petrecut întreaga viață de adult ca prizonieră a lui Bibi.”
Benjamin Netanyahu nu a fost prim-ministrul Israelului în toți acești ani. Și totuși, chiar și atunci când nu s-a aflat la putere, politica israeliană a scăpat rareori de atracția sa gravitațională. Fie că erau de partea lui, fie că i se opuneau, actorii vieții publice au continuat să se raporteze la prezența sa.
Maghiarii cunosc bine acest sentiment. Timp de 16 ani, Viktor Orbán nu a fost doar prim-ministrul Ungariei, ci și figura în jurul căreia s-a structurat întreaga viață politică a țării. Instituțiile s-au pliat după voința sa, adversarii și-au definit identitatea politică prin opoziție față de el, iar dezbaterile ajungeau, într-un fel sau altul, tot la persoana lui.
Pe 12 aprilie, această epocă s-a încheiat. Partidul Tisza, condus de Péter Magyar și propulsat spectaculos pe scena politică, a învins Fidesz după 16 ani neîntrerupți la putere. Potrivit rezultatelor finale, Tisza a obținut 141 din cele 199 de mandate parlamentare, asigurându-și o majoritate de două treimi.
Tentația este să spunem o poveste simplă despre eliberare: liderul dominant a căzut, vraja s-a risipit, democrația s-a întors. Dar sistemele politice lasă în urmă reflexe adânc înrădăcinate, iar cea mai durabilă moștenire a lui Orbán s-ar putea dovedi a fi chiar felul în care maghiarii au învățat să își imagineze politica însăși.
Aceasta este și dilema lui Magyar. Mișcările de opoziție care se confruntă cu sisteme construite în jurul unei singure persoane ajung adesea la concluzia că au nevoie, la rândul lor, de un protagonist capabil să transforme nemulțumirile disparate într-o forță politică. Numai că însușirile care ajută o mișcare contestatară să câștige nu sunt neapărat cele necesare pentru a construi ulterior o ordine pluralistă. Campaniile electorale recompensează concentrarea puterii, în timp ce democrația depinde de distribuirea ei.
Pentru a câștiga, un contracandidat poate fi nevoit să devină indispensabil. Pentru a guverna democratic, trebuie însă ca, în cele din urmă, să demonstreze că nu este.
Pentru cei din generația mea, ascensiunea lui Orbán a reprezentat o ruptură, pentru că ne amintim și alte guverne, și alte posibilități. Mulți dintre studenții mei, care au acum puțin peste 20 de ani, nu au asemenea amintiri. Aproape întreaga lor viață politică de adulți s-a desfășurat sub guvernarea Fidesz. Orbán era pur și simplu acolo, la fel de inevitabil ca vremea.
Puterea poate ajunge astfel să pară îndepărtată și de neclintit, participarea politică – nobilă, dar zadarnică, iar instituțiile – subordonate puterii sau lipsite de relevanță. Politica devine ceva ce ți se întâmplă, nu ceva la care participi.
Știu cât de adânc se poate întipări această stare de spirit. În ultimii cinci ani, am purtat nenumărate conversații cu Orbán, în care m-am contrazis cu el și am încercat să-l conving să-și schimbe direcția. Toate aceste conversații au avut loc în visele mele.
Susținătorii și adversarii lui Orbán au trăit diferit experiența sistemului său, dar ambele tabere au învățat să se orienteze în jurul aceluiași centru de gravitație. Fidelii regimului îi descifrau semnalele, în timp ce criticii îl urmăreau neîncetat și se defineau prin opoziție față de el.
Partidele care petrec ani întregi confruntându-se cu o mașinărie politică dominantă tind să se centralizeze la rândul lor. Disciplina mesajului devine o chestiune de supraviețuire, dezacordul poate părea sabotaj, iar exercitarea puterii cu moderație – un subiect care poate aștepta până după victorie.
De aceea, provocarea cu care se confruntă Ungaria este mult mai amplă decât simpla anulare a politicilor lui Orbán. Un guvern ales pentru a reface instituțiile democratice trebuie să accepte limite ale propriei puteri tocmai atunci când i-ar fi cel mai ușor să le evite: să consolideze parlamentul chiar și atunci când îl domină, să protejeze presa independentă chiar și atunci când aceasta critică dur guvernul și să creeze instituții a căror autoritate să nu depindă de apropierea față de prim-ministru.
Maghiarii mai în vârstă vorbesc, pe bună dreptate, despre restaurare: reconstruirea instituțiilor, restabilirea independenței justiției, revenirea la normalitatea democratică. Dar „revenirea” înseamnă cu totul altceva când ai 25 de ani. Nu te poți întoarce într-o lume politică în care nu ai trăit niciodată. Pentru tinerii maghiari, democrația nu poate fi doar recuperată; ea trebuie să devină, pentru prima dată, o realitate trăită.
Această distincție contează și dincolo de granițele Ungariei. Adversarii populismului centrat pe un singur lider propun adesea restaurarea drept program politic. Dar generațiile crescute în mijlocul erodării democrației s-ar putea să nu aibă decât amintiri vagi despre normalitatea pe care li se cere să o recupereze. Politica democratică trebuie să demonstreze că distribuirea puterii nu înseamnă neapărat un guvern ineficient, că dezacordul nu trebuie să amenințe statul și că pierderea unor alegeri nu echivalează cu pierderea țării.
Succesul ar trebui să însemne și o politică ce nu mai acaparează atât de mult viața oamenilor. Cea mai mare parte a vieții democratice nu se desfășoară în noaptea alegerilor, ci în ședințele comunităților locale, în paginile ziarelor și în dezbaterile despre școli, bugete și spațiul public. O ordine politică sănătoasă le permite cetățenilor să acorde mai puțină atenție liderului, pentru că mai puține lucruri depind de ceea ce își dorește acesta. Guvernarea personalizată îi învață exact contrariul. Chiar și rezistența față de ea poate deveni o formă de dependență.
Aici, experiența Ungariei mă readuce la conversația mea despre Israel. Israelienii urmează să voteze pe 27 octombrie, în cadrul unor alegeri în care Netanyahu ocupă din nou o mare parte a peisajului politic. Indiferent ce vor decide alegătorii, experiența Ungariei sugerează o întrebare care va rămâne relevantă ori de câte ori îndelungata sa epocă politică se va încheia, în cele din urmă: poate fi reorganizată viața politică în jurul instituțiilor și al intereselor concurente, în loc să graviteze în jurul prezenței sau absenței unui singur om?
Înlăturarea unei figuri politice dominante nu înlătură și reflexele formate în jurul ei. Susținătorii trebuie să își imagineze politica fără liderul pe care îl considerau indispensabil, în timp ce adversarii trebuie să decidă ce anume susțin atunci când opoziția față de acesta nu mai este suficientă pentru a-i ține împreună. Experiența Ungariei sugerează că adevărata reînnoire democratică începe tocmai aici – nu prin înlocuirea unei figuri dominante cu alta, ci prin construirea unor instituții și mișcări politice care să nu mai aibă nevoie de una.
Lacrimile prietenei mele erau pentru timpul pe care simțea că i-l răpiseră. Tânăra generație a Ungariei, eliberată acum de Orbán, nu poate deplânge pierderea în același fel, pentru că mulți dintre acești tineri nu au amintirea unei alte vieți politice de adulți cu care să compare ceea ce au pierdut. Provocarea lor de acum nu este să recupereze o veche normalitate, ci să creeze ceva ce nu au cunoscut niciodată: o viață publică în care politica să le aparțină cetățenilor fără să-i acapareze și în care niciun lider să nu devină atât de indispensabil încât o țară întreagă să fie nevoită să se organizeze în jurul lui.
