Există un tip de discurs public care sună bine la conferințe și în rapoarte glossy: tranziția rapidă, energiile curate, viitorul fără emisii. Direcția nu e rea, doar că avem ipocrizia ritmului. România nu are luxul de a experimenta pe propria stabilitate energetică.
Gazul natural nu este un moft, nici o etapă de trecut în grabă. Este, în realitate, singura plasă de siguranță pe care o avem într-un sistem energetic fragil, subfinanțat și dezechilibrat. Cine ignoră acest lucru, fie nu înțelege cum funcționează rețelele energetice, fie își permite să greșească pe banii altora.
Proiecte precum Neptun Deep nu sunt doar investiții industriale. Sunt, de fapt, o formă de suveranitate. Într-o lume în care rutele energetice devin arme geopolitice, capacitatea de a-ți produce propriile resurse nu mai ține de economie, ci de securitate națională. Fără ele, România rămâne la mâna unor piețe volatile și a unor decizii luate în afara granițelor.
Mai grav este că dezbaterea publică evită esențialul: regenerabilele nu pot susține singure consumul. Nu pentru că nu sunt necesare, ci pentru că sunt imprevizibile. Soarele și vântul nu răspund la comenzi. Sistemul energetic, însă, trebuie să o facă. Aici intervine gazul – rapid, flexibil, capabil să acopere golurile exact când apar. Fără această „coloană vertebrală”, tot edificiul energetic riscă să devină o construcție fragilă, dependentă de importuri și vulnerabilă la orice șoc extern. În loc să construim pe ideologie, ar trebui să construim pe realitate.
România nu are nevoie de marketing energetic, ci de pragmatism. Iar pragmatismul spune clar: până când tehnologia nu va putea garanta stabilitate din surse verzi, gazul rămâne nu doar util, ci indispensabil. Ignorarea acestui fapt nu este progres. Este, pur și simplu, inconștiență strategică.
Și mai există un risc pe care nimeni nu îl spune răspicat: dacă demonizăm gazul prea devreme, nu accelerăm tranziția, ci o sabotăm. Investițiile fug dintr-un mediu instabil, iar fără capital, nici regenerabilele nu se dezvoltă. Rezultatul? O economie blocată între ambiții nerealiste și infrastructură insuficientă. În loc să devenim un hub energetic regional, riscăm să devenim un consumator captiv, dependent de importuri scumpe și decizii politice externe. În energie, idealismul neancorat în realitate nu produce lumină – produce crize.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
