Declin economic; recesiune a planurilor și inițiativelor; solicitările ignorate sistematic pentru o justiție fiscală și monetară pentru toți; euro-criza; Brexitul și iredentismul în Marea Britanie, Spania, Belgia, Franța, Danemarca și Italia; instabilitate de durată în teatrul Euro-Med (criza datoriilor din sudul Europei – țări examinate și ridiculizate sub porecla PIGS, cuplată cu statele eșuate din întreaga MENA); terorism; minim istoric, Moscova culminând cu conflictul armat deschis fără precedent al Occidentului cu Rusia pe teritoriul unui alt idiot slav util, nefericita Ucraina, toate acestea combinate cu o administrație de la Washington confruntatoare, dar de fapt înspăimântată și dezorientată; aflux de refugiați predominant musulmani din Levant în număr și configurații fără precedent de la exodurile celui de-al Doilea Război Mondial (cu un rasism instituționalizat în politica de migrație occidentală, în timp ce acordă ucrainenilor un tratament diametral diferit); creșterea în consecință a partidelor de extremă dreapta care – prin măruntele mesaje și comparații reductive – exploatează temerile deosebite, care sunt acum amplificate cu îndemnul deja în ceea ce privește preocupările legate de sănătatea și justiția socială; șomajul generațional și anxietăți socio-culturale, în ricoșeu cu sancțiunile; Cu mult timp în urmă „profețitul”, „crizele” post-C-19 și cele energetice, anti-diplomația petrolieră, precum și războaiele comerciale chino-americane, în timp ce se rupeau în dilema fie de a lăsa Bolivarismul, fie de a sprijini Monroeismul…
Și, tocmai când ne-am gândit – că nu se poate înrăutăți, tocmai când am crezut că judecata istoriei poate fi scăpată și că Europa poate evita inevitabil – acceptarea că nu mai există triumf moral al Occidentului (încă din amețitul 2020), cutremurul devastator a redus fundațiile superiorității civilizaționale occidentale la niște dărâmături: arestări ale înalților oficiali ai celei mai democratice instituții a UE dintre toate – Europarlamentul și raiduri ample care sunt încă în desfășurare. Însăși fundamentele Europei se zguduie.
În mod surprinzător, există o foarte puțină dezbatere publică sporită în Europa cu privire la aceasta. Ceea ce este și mai îngrijorător este faptul că orice chestionare de autoevaluare a implicării Europei și a politicilor anterioare din Orientul Mijlociu și Estul Europei este pur și simplu în afara programului. Imaculația Bruxelles-ului și infailibilitatea UE condusă de Europa Centrală și Atlantică sunt de necontestat. Corespund realităților sau respectă o dogmă?
Una dintre figurile de frunte ale Renașterii europene care a inspirat în mod adânc reînnoirea europeană este Dante. Alături de Petrarca și Boccaccio, este considerat unul dintre cei trei părinți ai umanismului european. Prin urmare, Dante îl pune pe profetul Mahomed în al 8-lea cerc al celebrului său Infern. Singurii indivizi de sub Mahamed au fost Iuda, Brutus și Satana. „Islamul a fost văzut ca o negație a creștinismului, ca anti-Europa… iar Mahomed ca un Antihrist în alianță cu Diavolul…”, așa cum a remarcat Rana Kabbani în piesa sa luminată Imperial Fictions.
Cu toate acestea, ambele religii își au originea în Avraam. Ambii au trăit în armonie (sau cel puțin au coabitat cu succes) timp de secole în cadrul MENA propriu-zis, în special în Liban, Siria, Egipt și Irak. De ce nu a existat nicio relație armonioasă între Europa creștină și Orientul Mijlociu? A ales Europa să demonizeze musulmanii pentru a genera artificial un eu european omogen? Nici un dușman la poartă, nici o unitate acasă?
Aceasta este o poveste a secolelor trecute – se poate spune. Totuși, absența oricărei auto-reflecție din partea UE față de politica sa în Orientul Mijlociu de astăzi, face să merite să revizuim unele dintre capitolele sumbre ale istoriei europene și geneza gândurilor sale pre-seculare și seculare.
Civitas Dei Brussels: Extra Euro-Atlanticum, nulla salus
Europa a ajuns să fie cunoscută sub numele de „creștinătatea” deoarece identitatea sa a fost imaginată sau inventată drept catolică, în contrast cu Orientul Mijlociu islamic și cu creștinismul oriental (autentic, adevărat sau ortodox).[2]
Creștinismul, desigur, își are originea în Orientul Mijlociu, nu în Europa. Ulterior, a fost universalizată și, prin răspândirea în lumea periferică, europenizată de împăratul roman născut în Balcani – Constantin cel Mare (Edicto de Milano, 313 d.Hr.). El însuși și-a petrecut o mare parte din viață în Bosfor și, prin urmare, a fost îngropat în Asia Mică. Cu siguranță, prin proiectul legal al acestui glorios Împărat (sprijinit pe deplin de elita politică a Imperiului) orașul Roma a fost (re)transformat într-o periferie administrativă, marginal politico-ideologic și suburbie geostrategică (până în 324 d.Hr.). Sediul oficial al Imperiului Roman, inclusiv Senatul Roman – printr-un alt edict istoric din 330 d.Hr. – a devenit Constantin-polis (Constantinopol) și a rămas ca atare până la sfârșitul Imperiului, 11 secole mai târziu.
Prin urmare, inaugurarea post-romană/bizantină a „creștinătății” ca și cultură occidentală pură a necesitat acrobații intelectuale susținute – îndepărtând adevărul de o geografie elementară și de dovezi istorice. O astfel de inversiune prin care o periferie ideologică și geopolitică se prezintă ca un centru necesită o emasculare considerabilă – atât constrângere fizică, cât și narațiune impusă în spațiul și timpul extins.[3]
Aceasta este ”o creație de carte a creștinătății catolice sau a spune; Ummah de Vest, a servit două obiective vitale: intern și extern. Ambele au contribuit la consolidarea sistemului feudal socio-economic și politico-militar și s-au bazat pe cel al unei identități colective europene precoloniale. Pe plan intern, a servit pentru un sentiment coerent de sine – paradigma noi vs. ei: unitate, oprimare și supunere. Extra ecclesiam nulla salus – nicio mântuire în afara bisericii, urmând vechiul rațional roman „no lume dincolo de linia Limes”, sau cel modern: „fără prosperitate în afara UE”. În exterior, aici a fost găsită narațiunea „morală” – un justificator pentru călătoriile militare ulterioare și alte forme de jaf organizat. O astfel de acumulare de imagine, desigur, a fost cuplată cu o identitate societală coercitivă – „Epocile întunecate” pentru acasă, cruciați pentru străinătate.”
Acesta este modul în care europenii au început să vadă conflictul religios drept atributul de identificare al formării sistemului, în timp ce în alte părți ale globului coexistența interetnică și interreligioasă a fost un modus operandi tradițional în și între țări.
Până în perioada Renașterii, Europa catolică a ajuns să realizeze că, pentru a se proiecta efectiv – pentru a coloniza fizic și/sau mental teritoriile de peste mări – avea nevoie fie de constrângere (rarefiere și asimilare), de detenție în lagăr de muncă (sclavie), fie de soluție finală. (exterminarea fizică). Aceste dileme strategice asupra instrumentelor de utilizat au influențat și dominat dezbaterile europene ale vremii. A dat naștere concepției despre „sălbaticul nobil” – care putea fi asimilat, față de „sălbaticul ignobil” care era destinat fie detenției de muncă, fie soluției finale. Acea dilemă de constrângere sau exterminare a „salvațiștilor sufletului” a culminat chiar în Ummah creștină pre-Westphaliană. A fost cel mai bine simbolizat în celebra controversă de la Valladolid din 1550, prin care noțiunea lui Juan Ginés de Sepúlveda de sălbatic ignobil s-a confruntat cu viziunea lui Bartolomé de Las Casa despre sălbaticul nobil.
În ambele cazuri – afirmația a fost oferită – nativii amero/afroasiatici merită mântuirea, deoarece au o „dorință puternică pentru aceasta”, dar opiniile au fost diferite în ceea ce privește dacă dorințele predispuse ale nativilor au depășit capacitatea lor mentală de a primi creștinismul. Prin urmare, dezbaterile – care au fost rădăcinile și originile teoriilor liberale de mai târziu, precum și precursorii timpurii ai schimbării ulterioare de regim, a doctrinelor de intervenție umanitară și de preempțiune și a criteriilor (unilaterale) de aderare la UE – au presupus întotdeauna inferioritatea. (și pasivitatea) nativilor.[4]
Sincer, acesta rămâne un comportament constant în relațiile internaționale: de ex. opiniile despre Libia au fost diferite, deoarece diferă astăzi în ceea ce privește Siria. Cu toate acestea, ceea ce este comun tuturor punctelor de vedere este; nimeni nu consultă populația locală și nu se gândește la ceea ce și-ar dori pentru ei înșiși.[5]
Legitimizarea imperialismului imaginaţiei
Pe parcursul secolelor următoare, noțiunea de soluție finală a trecut printr-o sofisticare și a fost în cele din urmă înlocuită de combinația de conversii/supunere culturale (supunere indusă), supunere politico-militară și apartheid socio-economic. Un apartheid subtil (care este ușor de negat, dar greu de dovedit) este de obicei mai bun decât genocidul brut (care este urmăribil și ușor cuantificabil). În culmile imperialismului, o dilemă sălbatică nobil-ignobilă a fost întruchipată într-un rasism implicit și explicit. Dezbaterea s-a concentrat pe întrebarea dacă inferioritatea națiunilor poate fi remediată prin misiunea imperială de „civilizare”, darwiniștii sociali și rasiștii „științifici” fiind mai degrabă pesimiști, dar mai receptivi cu privire la posibilele soluții.[6]
Așa-zisa dilemă centrală a liberalismului – Este liberal să impunem valori liberale societăților iliberale – a fost, desigur, doar un vârf cu aspect inocent al marelui aisberg, al neobositului altărire. Această „epistemologie” a fost încorporată mai departe în așa-numita teorie Peter Pan, cu o imagine romantizată a celuilalt ca fiind mai copilăresc nepăsător și neajutorat, decât intenționat crud și barbar. Străinul a rămas Altul, dar „a devenit” destul de ademenitor, promiscuu și exotic. În esență, Orientul ca un copil învăluit în inocență, un inferior batjocorit care nu va crește niciodată. Acest lucru, desigur, a dat naștere la diferite categorisiri binare, noi-vs.-ei/fie-sau listări, pentru a produce ruptură și, prin urmare, pentru a facilita o diferențiere decisivă și de lungă durată între Occidentul și Orientul construit. 7]
Vestul ca bărbat construit vs. Estul ca femeie construită. Un vest „orientat spre minte” versus un est „orientat spre corp”. Peninsule falusoide și insule ale Europei (atlantico-scandinave) vs. masa continentală asemănătoare uterului din Afro-Asia; Erectiv și exploziv vs reflexiv și imploziv; un omniprezent (totodată navigator și comerț) bărbat extrovertit vs. femeie umilă, meșteșugărească și așteptătoare. Linearitatea temporală progresivă, falusoidă, masculină, vs. scurgeri menstruale periodice ale feminității în cicluri regresive de stagnare. În mod clar, orice dincolo de asta a fost considerat nesemnificativ.
Fizic, material, ideologic, activ, polarizant, determinat vs. metafizic, spiritual, ezoteric, atmosferic, incluziv, holistic. Nu e de mirare că toate ideologiile operaționalizate își au originea exclusiv în Europa. Ce altceva, din moment ce nimeni, în afară de asiatici, nu a dezvăluit lumii vreo religie semnificativă.[8] Ideologia pătrunde, religia îmbrățișează.
Infailibilitatea Vestului (Agit-Prop – Non-stop)
Treptat, misiunea de civilizație imperială (Extinderea este o cale către Securitate) a căpătat o nouă formă, adesea sub atenta îngrijire a „Cinci Ochi”. A devenit o datorie morală – R2P (Responsabilitatea de a proteja), la fel de mult pe cât datoria părintească este de a-și crește copilul. Frumosul, masculin și puternic prințul fermecător occidental are o singură datorie – să-și emancipeze Frumoasa Adormită de Est. A da un „sărut” însemna proiectarea prezenței militare fizice occidentale, a creștinismului și a comerțului.[9] Cine a fost/este Frumoasa Adormită de Est?
Celebrul poem din 1899 al lui Rudyard Kipling, Povara omului albului oferă câteva răspunsuri în timp ce descrie popoarele orientale drept „jumătate diavol și jumătate copil”. „Vinovația celor pe care îi mai bine / Ura celor pe care îi păziți” – Kipling avertizează și instruiește, descrie și invită. În romanul său clasic din 1847, Tancred – Noua Cruciadă, celebrul prim-ministru britanic Benjamin Disraeli susține că „O rasă săsească, protejată de o poziție insulară, și-a imprimat caracterul diligent și metodic al secolului. Și când o rasă superioară, cu o idee superioară Muncii și Ordinii, avansează, starea ei va fi progresivă… Totul este rasă!”[10] Acrobații destul de intelectuale pentru Disraeli însuși, care nu era nici saxon, nici creștin.
De-a lungul perioadei, misionarii catolici occidentali au constituit una dintre cele mai puternice și mai influente voci de lobby pentru această misiune civilizatoare. A fost, desigur, armonizarea religiei, o utilizare greșită notorie în scopuri ideologice. La fel ca și astăzi, fanaticii de atunci și acolo, au fost identificați, manipulați și radicalizați și mai mult, pentru a spune „inspirați”. În acea perioadă Europa, ei ar fi fost de obicei angajați ca AGITPROP – Poliția ideologică de către elitele prădătoare care se ascundea în spatele statelor europene feudale.
Desigur, justificările au fost privite în orice narațiune biblică. De exemplu. reinvocarea poveștii Genezei a celor trei fii ai lui Noe și interpretarea acesteia ca „datoria” lui Iafet (Europa) de a-l absorbi pe Sem (asiaticii) și de a înrobi și coloniza Ham sau Canaan (Africa Neagră și indianii Americii). În mod uimitor, conform Genezei cap.9, versetul 27: „Dumnezeu îl va mări pe Iafet și va locui în corturile lui Sem și Canaan îi va fi slujitorul”.[11]
(În timp ce Europa trebuia să se confrunte cu un holocaust al războiului său de 30 de ani printre creștinii în esență rimo-catolici, „orașele comerciale și cosmopolite ale asiaticilor au format o rețea de centre care acoperă numeroase imperii multietnice și multilingve” – spune Parag Khanna.)
Trezirea protestantă de mai târziu a infuzat următorul val de misionari creștini pentru a forța această narațiune în matricea colonizării ca implanturi „intenționate” în mințile și corpurile popoarelor de peste mări. Prin urmare, James Lorrimer și alți arhitecți ai ordinii politice și juridice internaționale de atunci au împărțit lumea în trei segmente: alb civilizat, galben barbar și negru sălbatic. Galbenii erau „oameni căzuți”, locuind pe o terra infantilis, obligați să se civiliza (ceea ce mai târziu va evolua către guvernare indirectă, cu un apartheid social în vigoare). Zona ocupată creată de Black, Redbones și Aborigine a fost un „spațiu fără granițe”, terra nullius doar pentru a cuceri și a se stabili, deoarece indigenii nu au „drept de naștere” asupra acestuia (adică: colonizare fizică și guvernare directă, soluție finală deplasare și genocid).
Chiar și campionul raționalismului european, Max Weber, a divinizat Europa: „Reforma protestantă și etica protestantă pe care a stimulat-o au jucat un rol cheie în facilitarea ascensiunii societății industriale moderne în Europa de Vest”. Înaintea lui, cel mai faimos egalitar din lume, Karl Marx – care seamănă națiuni și state nu ca o realitate statistică, ci ca o cauză revoluționară – nu a fost atât de entuziasmat în predicarea revoluției proletare dincolo de lumea occidentală îngustă. În scrierile lui Marx, Revoluția este rezervată popoarelor avansate (care îi exclude chiar și pe slavii est-europeni) și nu este destinată celor în urmă din punct de vedere civilizațional.
Cu toate acestea, treaba neterminată a „mântuirii lumii” s-a întors acasă; spre Europa secolului XX. Interpretarea lui Hitler a fost: alb civilizat (arian) – Europa Centrală; Galbeni (destinați pentru stăpânire indirectă, cu „doar” apartheid social) – Europa Atlantică și Scandinavă; Negrii (al căror teritoriu este predestinat pentru o colonizare fizică de către rasa superioară la o soluție finală decisivă și un genocid) – toate statele slave din Europa de Est și Rusofon.[12]
Într-adevăr, încă din secolul al XVIII-lea, noțiunea europeană potrivit căreia „civilizația” era monopolul Occidentului, a implicat în mod clar că nu există civilizație – și, prin urmare, mântuire – în afara modelului occidental[13]. Pentru a se conforma pe deplin cu acest nou mit și infailibilitatea unei astfel de narațiuni, civilizația târzie venită din suburbia geografică – de fapt o îndepărtată extensie peninsulară nordică a uriașei mase continentale asiatice – a început să se autointituleze Vechi Continent. Istoricul Toynbee o numește „o versiune secularizată a propoziției creștine occidentale primitive Nemini salus…nisi in Ecclesia”. Vedeți singur cât de multe dezbateri actuale, declanșate fie de securitatea în curs și de criza economică sau a refugiaților anterioare, fie de problemele sportive și culturale, urmează modelele de mai sus.
Vezi aici referințele și mai multe detalii despre autor .
