Flavia Coposu-Bălescu s-a stins la venerabila vârstă de 97 de ani. A supraviețuit unui război crunt, familia sa fiind deportată în comuna Coşlariu (jud. Alba), din Bobota, județul Sălaj, după odiosul Tratat Ribbentrop-Molotov, când am pierdut Ardealul de Nord. I-a fost alături lui Corneliu Coposu, în perioada dintre 1945-1947, până la arestarea sa. În timpul comunismului, când fratele său era considerat ”dușman al poporului,” a suferit mari privațiuni. S-a sprijinit pe inginerul Bălescu, soțul ei, care s-a prăpădit după revoluție. Cu un calm incorigibil, a trecut și peste momentul mineriadei din 1990, când ortacii au încercat să dea foc casei. A locuit împreună cu Seniorul și cu sora sa, cu opt ani mai mică, Rodica. După plecarea liderului țărănist la Domnul, Corneliu Coposu, a rămas în aceeiași casă din Mămulari, scăpată ca prin minune de demolările samavolnice ale lui Ceaușescu.
De la scorbura în care s-a pitit, la jurământul față de părinte
În urmă cu exact zece ani, scriam despre cartea ei de memorii: „Amintiri povestite. Amintiri trăite,” apărută la Editura Dacia, în ”Observatorul cultural.” Am evocat cititorilor optimismul ei însuflețitor. Întreaga viață și-a organizat-o sub pavăza lui Dumnezeu. Tatăl ei era preot greco-catolic.
Scrierea memorialistică descria o lume paradisiacă a satului românesc, înainte de a doua conflagrație mondială. De la „scorbura în care s-a pitit“, lumea tihnită a Bobotei, prin universul de credință și de obiceiuri ale unei lumi care nu s-a predat modernității, până la Vaida-Voevod, primul ministru țărănist, membru al familiei sale și nu în ultimul rând la iubitul său frate, Corneliu, Flavia Bălescu relata, ca un adevărat narator, fapte, întâmplări și personaje ce nu aveau asemănări.
Stilul cărții era unul confesiv militant, aveam să spun atunci. Fiecare poveste din carte avea o pildă. Cartea dezvăluia anii copilăriei, „singura parte luminoasă a familiei“.
Cea mai gravă înjurătură: “Risipească-te, Dumnezeu!”
În casa familiei Coposu singura înjurătură mai aspră era „Risipească-te, Dumnezeu!“ Vă dați seama cum se compunea spațiul gravitațional al unei lumi educate și cu frică de Dumnezeu? Onoarea făcea parte dintr-un cod nescris. Cuvântul dat era lege. Pentru că la vârsta de patru ani i-a făgăduit tatei că nu va mai urca în turla bisericii, nici după decenii, când a revenit cu soțul ei, nu a îndrăznit să-și încalce jurământul făcut. Așa era în familia unor oameni care au dăruit, fără să ceară nimic de la nimeni. Tot de la patru ani îşi amintea cum cânta alături de cei mari: “Horea, Belea, crâşmă-n deal / fug ungurii din Ardeal.” Descrierile sale erau de film.
Sătenii din Bobota îi spuneau bunicului ”Măria ta”
Seri întregi am petrecut alături de ea, ascultând fascinantele sale povestiri despre o lume apusă. Era în stare să-ți relateze de-a fir a păr toate istorisirile domnului Buhai, un bătrân care le citea copiilor poveşti din cărţi despre istoria neamului românesc, dar şi cum era îmbrăcat. “Ce nu e scris în cărţi nu e adevărat,” spunea bătrânul. Aşa a aflat că străbunicii ei nu erau iobagi, ci liberţi, ca semn distinctiv purtau culoarea galben-albastră la lugubă.
”Tata Mare” îi spunea bunicului matern, Gavril Vaida, preot greco-catolic. Sătenii din Bobota îi ziceau Măria Ta.
A avut și neîmpăcări. Ar fi vrut să afle dacă ilustrul cărturar, Gheorghe Şincai, este înmormânat sub părul cel vechi care era atunci în dealul Bobotei.
Domnișorul Corneliu a cerut și el straiță, ca să fie ca ceilalți elevi
Povestea despre cum fratele ei, Cornel, mergea la Şcoala făcută de Inochentie Micu Klein la Blaj. Era într-o clasă de copii dotaţi. Unii erau domnişori din lumea mai înstărită, doar doi erau ţâpoi, adică săraci. Mama îi trimitea fratelui, domnișor, prăjituri în cutii, iar ceilalţi veneau cu straiţe albe, negre, roşii, cam din cele care poartă azi hipsterii. Îşi aminteşte cum fratele ei a cerut să i se trimită şi lui gogoşi în straiţă.
citește și: Cum să-l compari pe Coposu cu Iohannis?
Era în stare să povestească ore întregi cum mică fiind, urca în Dealul Ţarinei, unde era casa lui Iuliu Maniu, și primea mere roșii de la marele tribun. Descria cu lux de amănunte cum era îmbrăcată doamna Clara, mama lui Maniu şi ce făcea călugăriţa Cecilia. Când îți descria ochii azurii ai lui Maniu, își dilata pupilele, în semn de admirație.
Odată am întrebat-o despre viața tatălui ei care a primit un refugiu în zona neocupată de unguri. Trei ore mi-a povestit despre cum era aşezată vesela, cum au dat năvală ruşii peste ei. S-au aşezat în locul lor şi se scărpinau cu furculiţele în păr şi mâncau cu mâna. Mi-a povestit cum unul dintre ei, mai înalt, cu o figură de rus alb, cu chipiu roşu şi o cruce NKDV i-a sfătuit în franceză să plece în occident pentru că vine pârjolul. “Sovieticii vă vor ocupa şi în clipa în care intraţi în partidul comunist veţi fi pierduţi.” După ce soldaţii s-au îndestulat l-au cuţitărit pe primar pentru a le oferi nevasta. În acelaşi timp zece ruşi au băut tot spirtul din farmacie şi au murit.
A trecut peste familia ei marele război, dubla arestare a fratelui, comunismul şi a supraviețuit pentru a mărturisi cu un patos nedisimulat. Spera că lumea se va reîntoarce la buna cuviință, iar politicienii să se închine doar lui Dumnezeu.
Înțelepciune, stil și bună credință
Era un spirit viu. Se spune că doar oamenii sinceri te privesc în ochi. Pur și simplu te sfredelea. Nu-și trăda înțelepciunea. Rațiunea și-o modela în funcție de oameni, de context. Acum, ne privește îngăduitoare din cer.
Dumnezeu i-a dăruit o viață lungă. Dumnezeu s-o hodine! Am spus așa, ca la noi în Banat.
Vocile lumii
Flavia Bălescu
Sora lui Corneliu Coposu
„Peste mormintele lor trece soarele strălucitor al dimineților de vară și le luminează, iar la apus se așează turla de la Biserică, pe care, cu multă trudă, sacrificii și dragoste, au zidit-o. Acum, după mai bine de jumătate de secol, în spațiile altădată oglindite în mareea de flori s-au construit niște blocuri cu spatele la grădină și cu fața spre nicăieri,” avea să scrie autoarea, plecată azi dintre noi.
