În spațiul mioritic, de deal-vale, culmea imposibilului e să găsești două văi (sau două dealuri) una după alta, spunea folclorul urban de odinioară. Cam așa era și cu zilele libere în comunismul autohton, mai ales în ultimul deceniu al său: rare erau momentele în care regimul catadicsea să acorde două zile libere consecutive. Printre privilegiatele sărbători se număra și 1 Mai.
Zi de Armindeni, semnificând începutul verii și triumful renașterii naturii, 1 mai marchează și ziua pelinului și a bețivilor. Faima i-a adus-o însă decretarea ei, în 1889, drept Zi Internațională a Muncii, sărbătorită în multe țări ale lumii.
Punctul zero
Originile săbătoririi zilei de 1 mai pot fi aflate undeva în perioada Revoluției Industriale din Marea Britanie. În 1817, Robert Owen, patronul unei fabrici, a formulat și a făcut publice revendicările angajaților săi, printre care și reducerea programului de muncă de la 10-16 ore, câte erau atunci, la opt ore, formulând și faimosul slogan: „Opt ore muncă, opt ore recreere, opt ore odihnă” („Eight hours labour, eight hours recreation, eight hours rest”).
„Drepturile de autor” aparțin însă americanilor: la 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe întreg teritoriul Statelor Unite. Cea mai mare demonstrație a avut loc însă la Chicago, unde au participat 90 000 de demonstranți, dintre care aproape jumătate se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 000 dintre ei și-au câștigat dreptul la ziua de muncă de opt ore, fără reducerea salariului.
Ziua de 1 mai a devenit un subiect în presa internațională în urma incidentelor violente petrecute trei zile mai târziu, în Piața Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65 000. În timpul demonstrației, forțele de ordine au împușcat mortal patru protestatari, mulți alții fiind răniți. În seara aceleeași zile, Piața Haymarket s-a umplut din nou. Din mulțime a fost aruncată o bombă spre coloana de polițiști, rănind 66 dintre ei, șapte murind ulterior. Oamenii de ordine au ripostat la rândul lor cu focuri de armă, rănind alți două sute de demonstranți.
În urma violențelor, opt lideri ai anarhiștilor au fost judecați. Muncitori din mai multe țări europene (Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța, Spania) au solidarizat cu tovarășii lor de peste ocean și au strâns fonduri pentru plata apărării. Subiectul a devenit cunoscut în toată lumea.
În 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii, s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de opt ore. Dar în anul următor, social-democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890, au avut loc demonstrații în Statele Unite, în majoritatea țărilor europene, dar și în Chile, Peru și Cuba. 1 mai a devenit astfel un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de opt ore, cererile de clasă ale proletariatului și pentru pace universală”.
Confiscarea și noul conținut
1 mai a devenit apoi, în aproape toată lumea, sărbătoare oficială. Excepții: Australia, Elveția și Statele Unite. În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată în sărbătoare de stat, însoțită de defilări propagandistice. Comuniștii au instrumentat politic tradiția mișcării muncitorești internaționale și au umplut-o apoi cu un nou conținut. Ziua a devenit chiar un soi de matrice ideologică, dând nume rebotezatelor străzi, întreprinderi ori localități ale țărilor supuse Moscovei.
În 1930, Vladimir Maiakovski dedica „marelui” Lenin următoarele versuri:
Lui Ilici
Cu toate sirenele bubuind spre potrivnici,
cu toate tractoarele laolaltă-n efort,
ascultă republica, tovarăşe Ilici,
Ieșind la raport…
Acum când au smuls şi-alungară la dracu
vechiul regim ciocoiesc,-
muncitorii cu secera, cu ciocanul, cu acul,
ţie, îţi făgăduiesc:
Stârpind tot ce-i putred şi josnic şi rău,
vom face din muncă, sporind-o cu sete,
din inima socialismului tău,
temeiul uman al întregii planete!
La extrema cealaltă, naziștii au încercat să facă din 1 mai o sărbătoare a întregii națiunii germane, promovând o societate în centrul căreia să fie nu muncitorii, ci arianul, considerat un prototip al celor ce muncesc. Sărbătoarea a degenerat astfel, și în cazul naziștilor, într-una propagandistică.
În România, 1 mai a fost sărbătorită pentru prima dată, de către mișcarea socialistă, în 1890. Până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial, Ziua Muncii a însemnat însă sărbători câmpenești și ieșiri de relaxare în natură. Sărbătorirea ei a revenit în 1939, prilej de susținere a regelui Carol al II-lea.
În comunism, ziua de 1 mai s-a transformat în prilej de glorificare a partidului și a conducătorului iubit, sărbătorită de cetățeni „într-o atmosferă de veselie și entuziasm”, după cum consemnau gazetarii vremii. Autoritățile organizau manifestații grandioase pe marile bulevarde centrale din marile orașe ale patriei, cu fast și mult roșu. Care alegorice, coloane de muncitori, țărani, sportivi, militari, uteciști, pionieri și alte categorii de cetățeni ai țării, îmbrăcați în ținută festivă, defilau în acordul cântecelor patriotice, purtau drapele și pancarte uriașe cu soții Ceaușescu și scandau lozinci, cu gândul la micii și berea ce îi așteptau după fiestă: „Trăiască lupta pentru pace!”, „Onoare Muncii!”, „Trăiască clasa muncitoare!”. Sau exprimau forme de servilism mai poetice:
În strânsă unitate, Partid, Popor şi Ţară
Având un brav erou conducător
Înfăptuind a muncii măreaţă primăvară
Păşim cutezător spre viitor
Ni-i Ceauşescu simbol de virtute
Îndemnul lui clarvăzător mereu
În epopeea muncii pe-ntrecut
Îl vor urma la bine şi la greu
Alături, frunte de savant deplină
Elena Ceauşescu – zi de zi
Avem aceste flamuri de lumină
Spre-a le urma mereu şi-a birui.
Ori:
Zdrobite cătuşe în urmă rămân
În frunte-i mereu muncitorul,
Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm,
Stăpân pe destin e poporul
Trăiască, trăiască Republica noastră,
În marş de năvalnic şuvoi;
Muncitori şi ţărani şi ostaşi
Zidim România Republicii noi.
În lături cu putredul vechi stăvilar
E ceasul de sfântă’ncordare
Unirea şi pacea şi munca-i stegar’
Republicii noi populare.
Toată această mascaradă a născut și un firav, dar profilactic folclor șoptit, de underground. În epocă circula, povestit, dar și sub forma unor manifeste distribuite cu atenție sporită, un „decalog” al muncii:
1. Munca e sănătate curată, să o lăsăm așadar celor mai bolnavi ca noi.
2. Dacă colegul tău muncește, nu e un motiv să faci la fel.
3. Ce poți face azi, nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine, că poate nu mai trebuie făcut.
4. De o lucrare care nu se rezolvă de la sine în 30 de zile, nici nu merită să te mai apuci.
5. Locul de muncă nu e cârciumă, ca să stai toată ziua acolo.
6. Munca înnobileaza pe om. Societatea noastră nu are nevoie de nobili.
7. Cine nu muncește, nu greșește, iar dacă nu greșește, merită să fie promovat.
8. Dacă vezi un coleg odihnindu-se, ajută-l.
9. Munca l-a creat pe om dar nici lenea nu l-a omorât!
10. Ridicați munca cât mai sus, poate nu ajungeți la ea.
După decembrie 1989, componenta propagandistică a zilei de 1 mai și-a pierdut din suflu, chiar dacă au mai existat încercări de „reinventare” a ei. Oamenii se bucură sărbătorind liberi, la iarbă verbe. Asta, atât timp cât micii și berea nu sunt serviți de vreo formațiune politică. Să aveți un 1 mai cât mai frumos!
