Trei decenii de la sfârşitul dictaturii, Argentina deschide una dintre paginile cele mai sumbre din istoria sa – procesul „zborurilor morţii”, al crimelor contra umanităţii comise între 1976 şi 1983 în Şcoala superioară mecanică a Marinei (Esma) din Buenos Aires, cel mai mare centru de interogatorii şi detenţie din perioada ultimei dictaturi militare. 789 victime, 68 acuzaţi, 900 mărturii. Este al doilea „megaproces” vizând cadre Esma, în octombrie 2011, directorul şcolii, Alfredo Astiz, cunoscut drept „îngerul blond al morţii” şi alţi 11 responsabili au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. De această dată, vor fi rejudecaţi alături de circa 60 de inculpaţi, pentru moartea a aproape 800 de persoane.
Pentru prima oară de la căderea militarilor în 1983, arestaţii vor trebui să dea explicaţii despre „zborurile morţii”, practică utilizată de armată în timpul „războiului murdar” şi care consta în drogarea opozanţilor şi apoi aruncarea lor în mare, goi, adesea în viaţă, dintr-un avion aflat la înălţime. Existenţa acestor zboruri a fost recunoscută pentru prima oară de Adolfo Scilingo, fost pilot la Esma – el ispăşeşte în Spania o pedeapsă de 1.084 ani de detenţie pentru crime contra umanităţii. În 1995, ca răzbunare contra superiorilor săi ierarhici, Scilingo a decis să rupă pactul tăcerii care prevala între foştii militari privind denunţarea crimelor de stat comise sub dictatură şi a mărturisit că a participat la astfel de operaţiuni. Înainte, despre „zborurile morţii” vorbeau doar foşti deţinuţi, dar nu erau crezuţi de nimeni. Deşi existenţa zborurilor morţii este dovedită, practica nu a fost încă judecată. În centrul dosarului de instrucţie se află mapa cu fotografii şi documente semnată de prefectura uruguayană şi care va fi studiată în următoarele luni. Ea a fost remisă justiţiei argentiniene la finele anului trecut de către Comisia interamericană a drepturilor omului (CIDH), cu sediul la Washington. Clasorul conţine 130 de fotografii cu corpuri descoperite pe coasta uruguayană în 1976-78, însoţite de descrieri făcute la acea vreme de autorităţile din Uruguay.
Cadavrele ajungeau pe acele maluri împinse de curenţii marini. Originea lor argentiniană este atestată de mărci şi etichete de veşminte sau de monede şi bilete de bancă descoperite în buzunarele cadavrelor. Mâinile şi picioarele sunt cvasisistematic legate de sfori sau cabluri. În pofida stării avansate de degradare a corpurilor, datorită lentei derive în Rio de la Plata, imaginile demonstrează, de asemenea, folosirea torturii înainte de aruncarea lor în mare. Unele corpuri sunt tumefiate, cu feţele crispate, altele poartă urmele descărcărilor electrice.
Misterul clasorului incriminator
Modul în care acest clasor a ajuns în mâna CIDH rămâne un mister. La finele anului 1978, sub presiunea preşedintelui american Jimmy Carter, dictatorul Jorge Videla a acceptat ca o delegaţie a Comisiei să viziteze Argentina. Timp de o lună, în 1979, o delegaţie internaţională s-a instalat în centrul capitalei şi a adunat sute de mărturii ale argentinienilor care denunţau torturile regimului. Media argentiniană crede că fotografiile au fost aduse în timpul acestei vizite de un fost membru al serviciilor secrete din Uruguay.
„Transferurile” de miercuri
Potrivit lui Scilingo, zborurile, numite “transferuri” de către militari, aveau loc miercurea. Deţinuţilor li se spunea că vor fi transferaţi într-un centru din sudul ţării şi trebuiau vaccinaţi. Le era administrată o primă injecţie cu un anesteziant şi victimele erau transferate de la diferitele centre de detenţie din capitală la aeroportul Aeropaeque, aflat pe malul fluviului La Plata, de unde decolau avioane Electra. La bord, militarii procedau la o a doua injecţie, mai puternică, cu Pentotal, drog botezat de militari „Pentonaval”. Scilingo a precizat că majoritatea victimelor erau aruncate de vii în mare sau în fluviul ce separă Argentina de Uruguay. Fotografii din clasorul remis de CIDH arată însă şi locuri de impuşcare, ceea ce presupune că unii erau ucişi înainte de a fi aruncaţi. Adolfo Scilingo estimează că 4.400 deţinuţi sunt morţi în acest mod, cifră dificil de verificat pentru că junta argentiniană a operat atât de opac încât nimeni nu ştie cu adevărat câţi, din cei 30.000 de dispăruţi în timpul dictaturii, au fost omorâţi aruncaţi în apă.
Printre prezumptivii responsabili ai „zborurilor morţii” se află trei ofiţeri ai marinei argentiniene, deja condamnaţi la închisoare pe viaţă în octombrie 2011 la precedentul proces – Jorge Eduardo Acosta, fost căpitan în marină, supranumit El Tigre (Tigrul), care a primit un plus de 30 de ani de închisoare în iulie 2012 în afacerea zborurilor bebeluşilor opozanţilor deţinuţi, Alfredo Astiz, „îngerul blond al morţii”, condamnat în contumacie în 1990 în Franţa pentru răpirea a două călugăriţe franceze în Argentina, şi Ricardo Cavallo Miguel, extrădat din Spania în 2008.
Mărturii şocante
Procesul-gigant deschis ieri la Buenos Aires şi care va dura cel puţin doi ani va judeca şi răpirile, torturile şi violurile perpetuate asupra a aproaximativ 800 de persoane la Esma în cursul celor opt ani de dictatură.
Pe banca acuzaţilor se află 56 de ex-militari ai marinei, trei foşti poliţişti federali, cinci ofiţeri superiori şi doi civili. Faptul că sunt judecaţi şi doi civili este considerat important de către specialiştii în drepturile omului, care estimează că „justiţia a început să privească dincolo de armată, în toate celelalte sectoare ale societăţii. Ceea ce înseamnă că se pune problema complicităţii civililor fără de care dictatura nu s-ar fi putut instala atâta vreme şi fără de care represiunea nu ar fi putut atinge o asemenea amploare”.
Peste 5.000 de opozanţi politici au tranzitat prin Esma şi au supravieţuit doar 100. Numeroasele mărturii adunate de judecători de-a lungul procedurii de instruire a dosarului dau frisoane.
Blanca Gonzalez făcea parte din “Montoneros”, organizaţie a opoziţiei, în anii ’70. Răpită la 11 martie 1979 dintr-un cartier din Buenos Aires, a fost dusă la Esma. În cotidianul Gaceta de Tucuman din noiembrie, ea relatează despre infernul în care deţinuţii erau supuşi unor umilinţe permanente. „De fiecare dată când trebuia să mergem la toaletă eram violate”. Expatriată în Suedia, unde trăieşte de 30 de ani, ea a depus mărturie prin videoconferinţă. Sutele de mărturii vor face parte din acest uriaş proces de judecare a crimelor comise sub dictatura militară. În 2005, sub preşedinţia lui Nestor Kirchner, Curtea Supremă a anulat legea „punctului final”, votată în 1986, şi legea supunerii, votată un an mai târziu, ca şi graţierile prezidenţiale ale preşedintelui Menen în 1990. De atunci, Argentina rezolvă puţin câte puţin conturile cu „războiul murdar”. Din 2007, procedurile s-au succedat şi se consideră că acest proces deschis la Buenos Aires va permite Argentinei să transforme acea epocă ce apasă societatea într-un episod al istoriei trecute.
„Escadroanele morţii”
Alfredi Astiz, supranumit „îngerul blond al morţii”, şi alte 11 persoane, membri ai escadroanelor morţii, au fost condamnaţi în decembrie trecut la închisoare pe viaţă în Argentina, după un proces asupra crimelor de război din anii 1970, proces care a durat 22 de luni. Fost ofiţer de marină, Astiz se lăudase cu crimele sale într-un interviu acordat în 1998 unei reviste, prezentându-se drept „omul cel mai bine pregătit în Argentina pentru a ucide ziarişti şi politicieni”.
„Nu regret nimic”, a precizat el. În timpul dictaturii, el a infiltrat organizaţiile de apărare a drepturilor omului ai căror membri erau apoi răpiţi. Esma, cea mai celebră dintre închisorile clandestine ale dictaturii militare, unde au fost închişi şi torturaţi peste 5.000 de disidenţi, a devenit un simbol al atrocităţilor comise în timpul juntei.
După căderea regimului militar, foştii membri au juntei au fost condamnaţi înainte de a beneficia de o amnistie şi Alfredo Astiz a încercat să reia o viaţă normală. A fost fotografiat în localuri de noapte sau în locuri de vacanţă. Devenit un simbol al crimelor dictaturii, a fost agresat de mai multe ori în public. În 2005, Curtea Supremă a revenit asupra legilor amnistiei la cererea preşedintelui Kirchner, a cărui văduvă, Cristina Fernandez, a fost realeasă în fruntea ţării. Mulţi dintre prietenii celor doi au fost răpiţi şi asasinaţi în anii 1970 din cauza activităţilor politice.
