Timișoara, decembrie ’89. Mărturii scrise cu sânge, la 27 de ani de la începutul sfârșitului pentru dictatorul Nicolae Ceaușescu

„România liberă“ dedică patru pagini eroilor de la Timișoara din decembrie 1989. Să rememorăm împreună eroismul celor care nu mai sunt printre noi și să facem o reverență răniților-supraviețuitori. Iar despre călăi,… numai de bine!

„Ce dulce ar fi glon-țul patriei pentru individul ăsta“, îl amenința, zilele trecute, fostul șef adjunct al Securității Timiș, Radu Tinu, pe istoricul Lucian Boia. A postat amenințarea pe pagina de Facebook a Editurii Humanitas, sub anunțul lansării volumului „Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei“ la Târgul de Carte Gaudeamus. Loc vizibil, frecventat de intelectuali. Ca avertisment.

Amenințarea vine după 27 de ani de când Securitatea și alte structuri militare i-au înecat în sânge pe locuitorii Timișoarei „cu dulcile gloanțe ale patriei“, așa cum îi place lui Radu Tinu să spună.

Șeful adjunct al Securității a fost achitat. Instanța nu a considerat că are vreo vină pentru crimele din Ti-mișoara din perioada 16-19 decembrie 1989, când au fost uciși prin împușcare 71 de oameni, 253 au fost răniți, și circa 1.000 arestați, dintre care 43 bătuți bestial.

Lacrimile din decembrie 1989 s-au uscat. Au rămas suferințele, tristețile, dezamăgirile. Și crucile din cimitire care se tot înmulțesc. Iar ei, supraviețuitorii sunt din ce în ce mai puțini. Guvernanții au grijă de asta. Mor de boli, de sărăcie, de tristețe.

Securistul Radu Tinu nu are probleme de conștiință. Pensia lui e mare, de securist, e sănătos, fără angoase, și-i place să iasă la atac în spațiul public. Probabil, cel mult regretă că nu mai are cui să dăruiască „dulcele glonț al patriei“. Probabil de asta l-a apucat nostalgia când a proferat amenințarea la adresa istoricului Lucian Boia.

Răniții din ‘89, săraci lipiți

În timp ce securistul Radu Tinu își refulează frustrările pe Facebook, răniții de atunci, cum sunt Corina Untilă sau Mariana Farcău, spre exemplu, trăiesc în sărăcie, nu au acces la tratamente, nu mai au dreptul la pensie. Corina și Mariana erau tinere în ‘89. Abia își începeau viața. Corina a primit un „dulce glonț“ care i-a sfârtecat trei coaste, plămânul și ficatul. Mariana l-a primit în umăr. Era un „dulce glonț“ dum-dum, care a făcut explozie distrugându-i mâna dreaptă. Le vom reda istorisirile din decembrie ‘89.

În 2014, Guvernul Ponta a început să îi târască pe răniții Revoluției prin comisii medicale. De parcă Marianei i-ar putea crește o mână nouă, iar Corinei coastele. Nici măcar partea de ficat străpuns de „dulcele glonț al patriei“ nu i s-a regenerat.

Nedreptățile Guvernului Ponta

Guvernul Ponta le-a luat pensiile, dar a dat 3.500 de indemnizații de „luptător cu rol determinant“ celor care nu au fost răniți și uno-ra care, cel mai probabil, au văzut revoluția la televizor. O parte din nedreptăți le-a mai reparat Guvernul Cioloș, dar Corina – cea cu „glonțul dulce“ în plămâni și ficat – tot fără pensie a rămas. La Revoluție, Corina era elevă. Acum are 45 de ani și o viață sfâșiată lăsată în urmă. În față, umilințele guvernanților. Ei și celorlalți răniți le facem o reverență.

Echiparea securiștilor cu uniforme ale Armatei

În decembrie ‘89, Radu Tinu era maior, șef adjunct al Securității Timiș. Printre cei urmăriți de el s-au aflat pastorul Laszlo Tökes și scrii-toarea Herta Müller. Unii spun despre el că îi plăcea să bată, alții că era unul dintre securiștii care mai citeau și cărți.

Radu Tinu a fost arestat preventiv pentru crimele din perioada 15-20 decembrie 1989 de la Timișoara.

La perchezițiile domiciliare și de la biroul său s-a găsit o agendă în care își consemna și ordinele primite de la superiori, precum și acțiunile pe care le desfășura.

Potrivit agendei, Radu Tinu avea ordinul de a lua uniforme de la Armată cu care să-i îmbrace pe ofițerii de Securitate cu care să ia în stăpânire străzile Timișoarei.

Maiorului de Securitate îi plăcea să bată

Radu Tinu își notase și persoanele care trebuiau aduse la interogatoriu. Îi selectau pe cei de care era interesa-tă Securitatea. Potrivit unui procuror militar care a dorit să-și păstreze anonimatul, există date conform cărora maiorului de Securitate Radu Tinu îi plăcea să bată. L-ar fi bătut pe Adrian Goldănescu din Buziaș. Ulterior, Tinu a susținut că i-a fost informator. El nu a fost trimis în judecată pentru bătaia aplicată lui Goldănescu.

După Revoluție, până și procurorii se temeau de Radu Tinu

Unii procurori se tem și acum de Radu Tinu. Unul dintre ei, Cosma Vasile, ar fi refuzat să mai intre în șe-dințele de judecată de frica lui, spun sursele noastre. Ulterior a murit de cancer.

Că unii procurori se temeau de Tinu ne-a fost confirmat și de fostul procuror militar Adrian Anghel Vasile, în pre-zent avocat. „Eu am primit amenințări și de la Radu Tinu, și de la alți foști ofițeri de Securitate pentru că am fost unul dintre anchetatorii lor. Eu am primit ordin să facem percheziții la securiștii din lotul Timișoara, între care și la Radu Tinu. Ne era frică de ei. La Tinu acasă am găsit bunuri, bani, valută, pe care nu le putea justifica. Am găsit și un unceag, care era un instrument pentru bătut. Erau două bastoane legate între ele pentru ca lovitura să fie mai dureroasă. Am găsit și o agendă în care a scris că trebuie să ia uniforme de la Armată, să-i îmbrace pe securiști și să acționeze cu ei pe străzile Timișoarei. Am predat tot ce am ridicat, pe bază de proces-verbal“, relatează fostul procuror.

Potrivit acestuia, la perche-ziții au mai fost prezenți și doi ofițeri de la Armată, doi de la Poliția Economică, patru experți de la Muzeul Banatului (pentru evaluarea bunurilor), un ziarist de la postul TVT ’89 și un fotograf de la un ziar.

După ce i-a anchetat pe foștii ofițeri de Securitate au urmat și represaliile, susține fostul procuror. An-ghel Adrian Vasile a fost, la rându-i, anchetat de Vasile Stanca, fostul cadrist al Procura-turii. Cadriștii colaborau cu securiștii înainte de 1989.

Anghel Adrian Vasile susține că a plecat din Procuratură în 1991 „pentru că primeam amenințări cu moartea“. El mai afirmă că mulți dintre cei care au avut „participări mai importante la anchetarea securiștilor de la Timișoara au murit de cancer“.

Până și șeful său, colonelul magistrat Izdrescu, s-ar fi mutat din Timișoara de frica securiștilor, mai relatează fostul procuror. 

Mărturia lui Ion Bînciu: Nu a putut să o înmormânteze pe soția lui, pentru că Securitatea i-a furat corpul

Ion Bînciu o plânge și acum pe soția sa, Leontina, secerată de gloanțe în 17 decembrie 1989, în Timișoara. Nu a putut să o înmormânteze pentru că Securitatea și conducerea PCR i-au furat corpul din Spitalul Județean și l-au dus la București, l-au incinerat și i-au aruncat cenușa într-un canal de la groapa de gunoi din Popești-Leordeni.

„Ne vrem morții înapoi“, spu­ne Ion Bînciu, rămas cu trei copii minori care n-au mai avut parte de iubirea de mamă.

Bînciu este azi vicepreșe­din­tele „Memorialului Re­vo­­luției“ din Timișoara. E su­­părat că ucigașii nu au fost pedepsiți, că istoria este mis­tificată de securiști.

„Securiștii scriu cărți, noi încă ne căutăm morții“

„De idealurile noastre s-a bătut joc. Copiii orfani, traumatizați de ce-au văzut și trăit în decembrie ’89, și răniții de atunci sunt uitați. Nu s-a făcut dreptate. Au apărut, însă, falșii re­vo­lu­ționari, care ne iau locul. Și securiștii, care rescriu istoria așa cum vor ei. Uitați-vă la Radu Tinu (fost adjunct al șefu­lui Securității Timiș – n.n.), care s-a ocupat de reprimarea noastră. E toată ziua la televiziuni, dă lecții. Azi, văd că jurnaliștii îi caută pe securiști să spună adevărul. Ei scriu cărți, noi încă ne căutăm morții“, spu­ne Ion Bînciu.

Pe morți nu-i mai caută nimeni

Au fost mai mulți morți decât cei înregistrați oficial, susține Ion Bînciu, care a ascultat multe mărturii.

„Se spune că morții Timișoarei au fost duși doar cu o singură mașină la București, pentru a fi incinerați. În rea­li­tate, au fost două mașini, dar una s-a defectat pe drum, la Slatina, și au fost acolo înmor­mântați, în groapă comună, în incinta unei unități militare. Asta înseamnă că au fost omorâți mai mulți oameni. Nimeni nu vrea să investigheze, deși avem mărturii. Am rămas doar noi să facem comemorări anuale: una la Popești-Leordeni, alta la Slatina“, relatează Ion Bînciu.

La proteste, cu un copil de doi ani

În dimineața de 17 decembrie s-a dus cu soția Leontina și cu copilul cel mic de 2 ani și jumătate la slujba de la baptiști. Când a iesit din bise­rică, pe la 11.30, s-au lipit de o coloană de manifestanți. „Mi-am pus copilul pe umeri. Strigam lozinci. În Piața Maria au apărut și coloane de soldați, care defilau cu armele și cu drapelul lor de luptă și cântau și cântece de luptă.

În urma lor s-au adunat femei, copii, adulți care s-au luat după ei și strigau «Jos Ceau­șescu», «Libertate», «Vrem mâncare pentru copii». Până în Piața Operei. Ei au vrut să ocupe piețele ca să ne dăm noi la o parte și să plecăm acasă, dar manifestanții s-au grupat“, povestește Bînciu.

Și-au pus copiii în față ca soldații să nu tragă

Erau cam 5.000 de protes­tatari și se îndreptau spre complexul studențesc. Bucuroși că forțele de ordine se trăgeau la o parte din fața manifestanților, au pus copiii în față, strigând „Fără violență“, „Soldați, soldați! Pe cine apărați?“.

Apoi, soția a dus copilul acasă. El a rămas la proteste. Pe la 13:00, a ajuns cu coloana la Consiliul Județean (PCR ‒ n.n.). Manifestanții au pătruns în sediu, au aruncat afară cărți, tablouri cu soții Ceaușescu, ba chiar și fotolii și țigări bune, care nu se găseau pe piață.

Pe la ora 14.00, după atacul masiv, din toate părțile, al trupelor Securității și Mi­li­ției, manifestanții s-au îm­prăștiat. Bînciu s-a dus acasă. I-a povestit soției ce a văzut și i-a spus că vrea să plece, din nou, la proteste. „Ea curăța cartofi, pentru mâncare. A lăsat cartofii și a venit cu mine, pe străzi. Era cam pe la ora 16.00“.

Ultimele cuvinte: „Tu m-ai adus aici!“

Au ajuns în Piața Liber­tă­­ții, unde se trăgea. S-au retras în Piața Operei. Lân­gă Catedrală erau față în față cu soldații.

„Soția mea striga «Există Dumnezeu!», se cânta «Desteaptă-te, ro­mâne!». Am mers, apoi, spre Complexul studențesc să-i luăm pe studenți, că se spunea că au fost încuiați în cămine. Ne urmărea un elicopter. Ne-a urmărit pe tot traseul, se lăsa chiar pe jos.

Porțile căminelor au fost forțate și deschise, dar nu au coborât mulți studenți. Când am vrut să mergem iar spre centru, soția mi-a spus să mergem acasă că aveam trei copii. Eu nu am vrut, ea m-a urmat. Lângă Podul Decebal (de pe Bega ‒ n.n.) a început să se tragă. Prima dată cu gloanțe oarbe. Apoi fără nicio somație, au tras în plin.

N-am realizat că se trage cu gloanțe decât după ce primele rânduri au căzut. Am văzut scântei din caldarâm și stâlpi și am realizat că se trage. Soția a căzut ținându-se de mâna mea. Mi-a spus «Tu m-ai adus aici». Era un reproș. Am ajuns la Spitalul Județean cu ea, dar murise. Ea a fost printre cei care a ajuns în București și a fost arsă la Crematoriul Cenușa“.

În noaptea de 17 decembrie 1989 a fost o furtună de vară, cu tunete și fulgere. Sângele de pe caldarâm a fost spălat…

„Am simțit cum mă scurg, cum îngheț și cum mi-e sete”

Eleva Corina Untilă, de 18 ani, a ieșit pe stradă pe 17 decembrie împreună cu verișoara sa și un prieten. Practic, a fugit din casă pentru că tatăl ei nu i-a dat voie să meargă la protest. Cu o zi înainte a fost pe străzi și era cât pe ce să fie arestată. A văzut cum un soldat lovea cu patul armei o bătrână. S-a ascuns, stând pe burtă, pentru a nu fi arestată. Mulți au fost arestați, ea a reușit să ajungă acasă. A ieșit din nou din casă pentru a încerca eliberarea celor arestați.

În drum spre centrul Ti­mi­șoarei au ajuns la Podul Dece­bal. Acolo, forțele de represiune – un TAB şi trei rânduri de soldaţi – nu au vrut să-i lase să treacă. „Ne-am prins de braţe şi am început să cântăm «Deş­teap­tă-te, române» şi ne-am îndreptat spre ei. Şi atunci au început să tragă cu puşca“, povestește Corina Untilă.

Era cu un coleg de la şcoală. Acesta i-a propus să fugă, numai că nu aveau unde: într-o parte era râul Bega, iar în cealaltă un gard foarte înalt, pe care nu îl puteau sari, iar în spatele lor erau o mulțime de oameni. În acel moment a fost împușcată. A căzut. „Am simțit cum mă scurg, cum mi-e frig și cum mi-e sete. Transpiram și res­piram greu“, povestește Corina.

Putea merge. Știa că trebuie să ajungă la spital, atât. S-a ri­dicat de acolo, nu-și mai aduce aminte cum a mers. Își amintește că a întâlnit două femei şi un bărbat, a pus mâna pe umărul bărbatului şi i-a spus: „M-au împuşcat“.

„Avea creier în păr și horcăia…“

A fost dusă la spital cu o maşină. În mașină mai era pe scaunul din față un rănit, care avea cinci gloanţe în el (Crăsnean Vasile). Pe scaunele din spate, lângă ea, în partea dreaptă era o femeie împușcată în cap, care „avea creier pe păr și care horcăia“, iar pe partea stângă – un bă­iat, împuşcat în gât. Glonţul îi ieșise prin obraz și se ţinea cu mâna de faţă, iar sângele îi curgea printre degete.

Soţia celui cu cinci gloanțe era pe capota mașinii, de unde striga să se facă loc pentru a ajunge mai repede la spital.

La spitalul județean a văzut zeci de răniți întinşi pe jos, în holul de la cabinetul de urgenţe. Sânge peste tot. Gemete.

„Glonțul mi-a atins coas­tele, ficatul şi plămânul. Am scăpat pentru că erau tânără și sănătoasă, dar am rămas cu sechele. M-au ope­rat atunci, în 17 decembrie, în zona ficatului, apoi m-au ţi­nut în comă indusă“, spune Corina Untilă. Abia după un an i-a fost scos glonţul, care a fost împins de corp în omo­platul drept.

Interogări violente la subsolul spitalului

A aflat că Securitatea a venit în spital și i-au anchetat la subsol pe cei conștienți, indiferent de gravitatea rănilor. Știe că au folosit și violența, chiar dacă cei anchetați aveau gloanțe în ei. Și mai știe că Securitatea a confiscat din toate sa­loanele fişele de observaţie ale răniţilor.

„După atâţia ani de la Revo­luţie, nu am auzit niciodată ca Armata să-şi fi cerut scuze faţă de noi, răniţii şi familiile eroilor-martiri“, spune Corina.

Bătaia de joc a Guvernului Ponta

Acum e umilită de comi­siile de expertiză medicală. Are handicap, dar nu mai primește pensia pentru că Guvernul Ponta i-a tăiat-o. În schimb, fostul premier Ponta a inventat o nouă categorie de revoluționari, „cu rol determinant în victoria Revoluției“, care nu au fost răniți, dar care primesc indemnizație lunară de 2.020 de lei. Sunt 3.500 de astfel de „luptători“ care încasează lunar bani nemeritați. Răniții au fost uitați. Fără medicamente, fără îngrijire bună, se moare. „Pe zi ce trece, rămânem mai puțini“, spune Corina.

S-a trezit din comă la morgă, aruncată printre cadavre

Mariana Farcău a fost împușcată în umăr și în șold în ziua de 17 decembrie 1989. Avea 27 de ani.

În seara de 16 decembrie 1989, fratele ei, Vasile, își sărbătorea ziua de naștere. Aveau musafiri. Locuiau în apropiere de casa pastorului Laszlo Tökes, de la care au pornit protestele deoarece enoriașii se împotriveau evacuării și mutării acestuia în județul Sălaj.

De la petrecere au plecat cu toții la proteste, pe străzile Timișoarei. Fratele și sora ei tânără, Liliana, au fost arestați, ca și mulți alți protestatari. În acea noapte se zvonise că toți arestații vor fi împușcați.

A vrut să-și salveze sora și fratele

În 17 decembrie, Mariana Farcău, însoțită de niște prieteni, a mers pe străzi ca să încerce să-i scoată pe oameni la proteste pentru a-i salva pe cei arestați.

„Trebuia să fim foarte mulți, să mergem cât mai mulți în fața sediului Securității și Mili­­ției, ca să nu ne aresteze. Am vrut să-i anunțăm și pe oamenii din alte localități, am vrut să-i scoatem și pe studenții care fuseseră încuiați în cămine.

Pe 17 decembrie, la prânz, ne-am adunat foarte mulți în Piața Operei, la Catedrală. Acolo s-au tras niște focuri, dar nu le-am auzit. Erau cu amortizor. Un om de lângă mine a căzut. Când a fost ridicat cu fața în sus era plin de sânge. Așa ne-am dat seama că se trage“, povestește Maria­na Farcău.

Gloanțe care explodau la ieșirea din corp

Apoi, au fost la Consiliul Județean, de unde au luat un steag. S-au îndreptat spre sediul Securității și Miliției, ca să-i elibereze pe arestați. Pentru a ajunge acolo trebuiau să treacă Podul Decebal de peste râul Bega. Acolo, i-au înghesuit cordoanele forțelor represi­ve, care au deschis focul fără somație. Nu aveau unde fugi. Mulți au fost uciși.

„Am crezut că sunt gloanțe oarbe, dar când am văzut scântei pe pietrele în care ricoșau gloanțele, mi-am dat seama că se trage. Era o ploaie de gloanțe. În jurul meu oa­menii cădeau. Am simțit o explozie în umăr și între șold și stomac. Le-am zis să mă ia și pe mine, să nu mă lase să mor. Aveam mașina parcată în apropiere. Am scos cheile de la mașină din buzunar – aveam o haină albă, din blană de miel, care s-a făcut roșie de la sânge. După care am leșinat. M-am trezit în spital. Eram rănită la umăr și la șold“, relatează Mariana.

În spital, unii răniți erau împușcați în cap

În spitalul județean, l-a văzut pe doctorul Golea (directorul) că îi însoțește pe securiști și-i selectează pe răniții care se puteau ține pe picioare pentru a-i duce la subsol, la interogatoriu. Acolo erau bătuți, așa răniți cum erau. Și chiar împușcați în cap, spune Mariana, cum a fost cazul lui Remus Tâșală.

Pe ea au vrut să o ia cu targa la interogatoriu. Au dus-o până la lift, însă acolo a intrat în comă pentru că o deconectaseră de la aparate. Au crezut că este moartă și au aruncat-o la morgă, pe jos, printre cadavre. Ulterior, a aflat că îi luaseră actele și bijuteriile pentru a nu fi recunoscută.

La morgă, printre cadavre

La morgă, doi brancardieri și un militar în termen au vrut să o bage într-o ladă frigorifică, când ea a bolborisit ceva. Li s-a făcut milă de ea și au ascuns-o într-o cămăruță, unde era depozitat formolul. Au ascuns-o pentru a nu fi dusă la crematoriu și arsă de vie. Din cauza formolului pe care l-a inhalat atunci este și acum bolnavă. Și-a distrus plămânii.

După ce au fost încărcate 43 de cadavre în autotren și duse la București pentru incinerare, securiștii au început să caute cadavrul dispărut. Adică pe Mariana. Au descoperit-o în cămăruță. A fost dusă la Reanimare la Ortopedie și conectată la aparate.

Ascunsă într-o cămăruță

O prietenă care lucra în spital, împreună cu doctorițele Petrescu și Seicu, au ascuns-o pe targă, într-o cămăruță-depozit de materiale medicale, unde i-au pus perfuzii. Dacă ar fi rămas pe secție, ar fi fost ridicată de securiști și împușcată, spune ea, așa cum au mai fost împușcați și alți răniți în acel spital.

A stat ascunsă acolo de pe 19 decembrie până pe 22, când a căzut regimul. Pe 3 ianuarie a plecat în Franța, la operații.

Fratele și sora ei, arestați în seara de 16 decembrie, au fost anchetați cu bestialitate. Mai ales fratele ei, Vasile, campion național la box, care era mai vocal și nu a vrut să semneze declarațiile, a fost bătut până a intrat în comă. Ulterior, fra­tele ei a fost operat în Italia. Mariana spune că toți trei frații au avut și încă mai au depresii, cu tendințe suicidale. Sora ei este în SUA; ea și fratele ei, în România. Toți trei sunt bolnavi, iar rănile căpătate la Revoluție le-au distrus viețile.

Guvernul Ponta a lăsat-o fără pensie

Ea are o mână protezată, iar din cauza plămânilor afectați de formol abia mai poate respira. În 2014, Guvernul Ponta i-a tăiat și ei pensia de handicap, așa cum i-a tăiat-o și Corinei Untilă, rănită prin împușcare.

„De parcă de la Revoluție și până în 2014 putea să-mi creas­că o nouă mână“, spune, cu tristețe, Mariana.