Tatăl lui Aylan Kurdi, băiatul de trei ani găsit fără suflare pe o plajă din Turcia, în urmă cu trei săptămâni, şi-a spus povestea pentru prima dată. Bărbatul a explicat, pentru publicația Der Spiegel, cum a ajuns în barca morţii, din cauza condiţiilor grele de viaţă din Siria şi Turcia, dar şi din pricina apelului eşuat la Naţiunile Unite şi a cererii de azil respinse de către Canada.
Cum trăia familia Kurdi în Siria
Abdullah Kurdi a povestit că el şi familia lui au părăsit oraşul Damasc imediat după ce a izbucnit războiul în Siria: „Lucram acolo ca frizer. Trăiam în cartierul kurd Rukn al-Din. Însă, situaţia devenea din ce în ce mai periculoasă pentru noi, aşa că mi-am dus copiii şi soţia în Kobani. Aveam câţiva măslini şi pământ acolo – în fiecare vară îl lucram şi făceam naveta constant între cele două oraşe. După puţin timp, mi-am lăsat familia acolo şi am plecat în Istanbul, să lucrez la o fabrică de textile”, a spus el.
Citește și: Cum se transformă Europa într-o fortăreaţă în faţa refugiaţilor
Tatăl lui Aylan a mărturisit că obişnuia să lucreze 12 ore în fiecare zi şi să trimită banii familiei, în Kobani. „Dormeam la locul de muncă, ca să economisesc bani – într-un subsol murdar, pe care şeful meu îl încuia din exterior, în fiecare noapte. Am făcut asta timp de trei ani şi mergeam acasă regulat”, a mai spus Abdullah Kurdi.
În anul 2014, când gruparea teroristă Stat Islamic a atacat Kobani, soţia lui, Rehan, a fost de acord că trebuie să plece din Siria. „Înainte de asta, nu a fost niciodată de acord”, a adăugat Kurdi.
Familia a ajuns în Turcia
Astfel, Rehan şi cei doi copii, Aylan şi Galib, care aveau atunci doi, respectiv patru ani, s-au mutat în Istanbul, unde Abdullah lucra în construcţii.
„În fiecare zi, timp de 11 ore, căram 200 de saci de ciment pe trepte. Era o muncă grea, iar viaţa în Turcia era extrem de scumpă pentru noi”, a mai mărturisit bărbatul.
Abdullah Kurdi a povestit că a locuit cu familia într-o cameră sărăcăcioasă şi întunecată, care costa 116 euro pe lună – sumă pe care o plătea sora lui, care trăieşte în Canada de 25 de ani.
„Ne-am gândit să plecăm din Turcia în urmă cu cinci luni. Galib şi Aylan au avut o boală de piele şi trebuia să îi dăm cu o cremă de trei ori pe zi. Soluţia costa 7 lire turceşti (aproximativ 9 lei – n.r.), iar nouă ne trebuia un tub pe zi – deci 210 lire pe lună (273 de lei – n.r.). Imposibil”, a mai spus Kurdi, care a precizat că auzise de la prieteni că viaţa este mai bună în Europa.
Promisiunea unei vieţi mai bune
În noiembrie 2011, Abdullah Kurdi a făcut o cerere către Organizația Națiunilor Unite pentru a primi azil în străinătate. Deşi i-a fost promis ajutorul, bărbatul nu a mai primit niciun apel în acest sens.
Citește și: Cei mai cunoscuți refugiaţi care au schimbat istoria
Apoi, cu ajutorul surorii sale, Abdullah Kurdi a cerut azil în Canada. Însă, aplicaţia lui a fost respinsă. „Abia atunci ne-am gândit să mergem în Germania”, a spus bărbatul.
Apoi, Kurdi a încercat să ajungă în Europa mergând pe o rută directă, dar poliţia turcă l-a arestat la graniţa cu Bulgaria.
„De aceea am hotărât să traversăm marea. Socrul meu mi-a spus să plec singur, şi apoi să îmi aduc familia, legal. Însă, nu am vrut să îi las singuri”, a mărturisit tatăl lui Aylan Kurdi.
Bărbatul şi familia lui au mers în oraşul Izmir, unde s-au cazat la un hotel, timp de 12 zile, cu 50 de dolari pe zi.
„Traficanţii turci şi sirieni din Izmir lucrează la vedere şi am găsit imediat pe cineva. La început, voia 6.000 de euro pentru călătorie, dar Galib şi Aylan erau socotiți o singură persoană, aşa că am plătit doar 4.000 de euro. Erau banii surorii mele. Am ales să mergem în Bodrum, pentru că, de acolo, Grecia nu este departe”,a povestit Kurdi.
Moarte, după cinci minute de speranţă şi încredere
„Ne-am urcat într-o barcă cu motor. Avea cinci sau şase metri lungime şi aproximativ doi metri lăţime. Părea sigură. Eram 13 călători. Căpitanul ne-a spus că ajungem la destinaţie în 10 minute. Puteam vedea insula, părea să fie foarte aproape. Toată lumea spunea că era Kos. Am plecat la ora 23.00, pe 1 septembrie”, şi-a amintit bărbatul.
De asemenea, Kurdi a povestit că, deşi la început apa era calmă, după cinci minute, totul s-a schimbat. Căpitanul a încercat să întoarcă ambarcaţiunea.
„Apoi, un val mare a izbit barca. Era întuneric. Nu îmi puteam vedea familia, dar îmi auzeam soţia ţipând. Ultimele ei cuvinte au fost << Abu Galib, tatăl lui Galib, ai grijă de copiii mei>>. Dar nu i-am putut prinde. M-am agăţat de barcă, până când unul dintre noi a ajuns la mal şi a anunţat poliţia. M-au închis într-o celulă în acea noapte”, a povestit Abdullah Kurdi.
”Le-am văzut cadavrele”
Kurdi a mai spus că, după episodul tragediei, nu îşi aminteşte foarte bine ce s-a întâmplat. Câţiva poliţişti l-au dus la spital, după ce i-au spus că i-au găsit soţia şi copiii morţi.
„Am plâns şi le-am văzut cadavrele. Rehan, iubita mea soţie. Aylan, un copil care râdea mereu şi iubea alţi copii. Galib, un băiat căruia îi plăcea să se mişte mereu”, şi-a amintit Abdullah Kurdi.
În 2 septembrie, bărbatul a luat avionul şi a ajuns în Urfa, cu cele trei cadavre. De acolo, a trecut graniţa dintre Turcia şi Siria.
„Am fost primit de şeful Guvernului kurd din Kobani, Anwar Muslim. Înmormântarea a durat trei ore, au venit peste o mie de persoane. După aceea, i-am primit în casa distrusă a socrului meu, unde locuiesc acum”, a mai spus Kurdi.
Viaţa în Kobani este dincolo de orice imaginaţie – nu există infrastructură, este praf peste tot, sunt cadavre îngropate în moloz, mirosul este foarte greu, nu există medicamente şi se găseşte foarte puţină apă, a arătat bărbatul, care a precizat că nu va mai pleca niciodată în altă parte.
„Totuşi, nu voi pleca niciodată din Kobani. Vreau să fiu aproape de familia mea, chiar dacă hainele lor sunt tot ceea ce mi-a mai rămas. Nu mai pot face nimic. Mă simt de parcă aş fi mort”, a conchis Kurdi.
