Luptătorul Grigore Sandu a reușit să evite detașamentele Securității trimise pe urmele sale, deoarece avea experiență în luptele de gherilă. A trăit în sălbăticie, în codrii Bucovinei, fără să își construiască măcar un bordei.
Una dintre cele mai spectaculoase povești din istoria rezistenței armate opuse de români comunismului este cea a lui Grigore Sandu sau „Tarzan din Carpați“. El a fost numit așa datorită unor tehnici speciale care i-au asigurat supraviețuirea în clandestinitate timp de 33 de ani. Grigore Sandu a reușit să îi evite pe securiștii trimiși pe urmele sale pentru a-l aresta prin faptul că, de când cădea zăpada și până primăvara, el se refugia între crengile copacilor și se deplasa din cracă în cracă. Astfel, el evita să lase urme pe zăpadă. Povestea s-a petrecut, în mare parte, în codrii Bucovinei.
În cele mai multe cărți care tratează istoria mișcării de rezistență armată împotriva comunismului, povestea lui Grigore Sandu este expediată în notele de subsol. Și asta pentru că cele mai multe cărți valorifică arhivele fostei Securități, aflate în custodia CNSAS. Grupul lui Grigore Sandu a avut o existență scurtă, între ianuarie – decembrie 1949, când securiștii au reușit să îi prindă pe cei mai mulți dintre membrii acestei grupări, precum partizanii Dumitru Crăciun și Jenică Arnăutu.
Grigore Sandu a scăpat, însă, deoarece el avea și o experiență mai bogată în lupta de gherilă. El fusese membru al organizației Sumanele Negre și avea inclusiv arme și muniție de pe vremea când lupta în acest grup, format chiar în anii 1944 – 1945, când Armata Regală Română încă nu fusese sovietizată, iar ofițerii ei înarmau și instruiau grupurile de partizani. Însă dincolo de importanța militară relativ minoră a grupului de partizani condus de Grigore Sandu, povestea sa este importantă datorită exemplului personal. Ea a fost relatată cu lux de amănunte de către unul dintre foștii agenți ai Securității, care l-a anchetat personal pe „Tarzan din Carpați„ și a devenit apoi prietenul său.
Povestea lui Grigore Sandu a fost publicată prima dată, în limba engleză, în ediția din luna ianuarie a ziarului „Românul Liber“, care era vocea Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cea mai reprezentantivă organizație a exilului democratic românesc din anii 1980. Un exemplar din acest ziar, care a făcut parte din arhiva personală a lui Ion Rațiu, a ajuns la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, iar acum, în premieră, publicul românesc are șansa să descopere acest personaj unic în istoria contemporană a României.
Libertate într-o capsulă a timpului
„Timp de 33 de ani, patriotul român Sandu Grigore şi-a întors spatele comunismului şi a trăit izolat în munţi, în timp ce armata şi Poliţia regimului de la Bucureşti îl căutau în van. Doar acum detaliile poveştii sale emarcabile de supravieţuire „într-o capsulă a timpului“ au ieşit la suprafaţă. Acum Grigore, în vârstă de 84 de ani (atât avea în 1990) trăieşte ca un ţăran sărac în nord-estul României. Povestea despre anii săi de greutăţi, în care a trecut prin perioade lungi în care nu a văzut şi nu a întâlnit nici un om a fost documentată de un fost membru al poliţiei secrete române, polişie care a jucat un rol central în incredibila dramă de după ce munţii l-au dat în vileag pe Sandu Grigore, în 1978“, scria „Românul liber“ de acum 26 de ani.
Torționarul care i-a devenit prieten
Cele mai spectaculoase amănunte legate de povestea lui Grigore Sandu au fost oferite de Adrian Crutarciuc, fost agent secret al Securităţii, care a petrecut mult timp interogându-l pe fugitivul întors acasă. Fostul securist Adrian Crutarciuc a documentat modul cum a rezistat Grigore Sandu mai multe de trei decenii; în mod concret, cum partizanul din Bucovina a ales o existenţă aproape ca a lui Tarzan, sărind din copac în copac, ca să nu lase urme pe zăpadă, cum a vorbit cu păsările și cu animalele, ca să nu îşi piardă abilitatea de a vorbi și cum a reușit să fie tot timpul cu un pas înaintea securiștilor care îl căutau, printr-o bună cunoaştere a munţilor.
Adrian Crutarciuc a devenit, după episodul anchetării lui Grigore Sandu, agent al Departamentului de Informaţii Externe. El a activat într-un grup autointitulat „Mâna lungă a Revoluţiei“, responsabil cu găsirea „pedepsirea“ duşmanilor exilaţi ai regimului comunist. A plecat în Vest, unde a părăsit Securitatea și şi-a făcut o carieră nouă în domeniul medical în Germania. El s-a hotărât să vorbească despre abuzurile comuniștilor și despre rezistența din munți. În Germania, el a pus pe hârtie povestea lui „Tarzan din Carpați“.
Copacii respectivi crescuseră atât de înalţi, iar încrestăturile erau atât de mari, încât nimeni nu a mai contestat veridicitatea celor spuse de el, și anume că a stat în România între 1945 şi 1978, ca un Tarzan al Europei de Est.“
Cel mai bizar dosar al Securității
„Vreau să vă spun povestea lui Sandu Grigore, românul care a devenit subiectul celui mai bizar dosar de la Securitate: un om care a dispărut într-o capsulă a timpului“, își începea povestea fostul securist, care și-a redactat scrisoarea către „Românul liber“ în anul 1989.
„În calitate de ofiţer la Securitate, am avut ocazia să aflu povestea uimitoare a lui Grigore. L-am cunoscut personal foarte bine. Acum spun ce ştiu pentru că acest caz trebuie să fie cunoscut în România şi îm afara graniţelor sale.
Sandu Grigore are acum 84 de ani. Locuieşte într-un sătuc numit Podul Coşna din judeţul Suceava, în nord-estul României. La sfârşitul Celui De-al Doilea Război Mondial, când comuniştii au preluat puterea, el era unul dintre liderii organizaţiei Sumanele Negre. În 1945 a dispărut în munţi împreună cu mai mulţi prieteni. Între 1948 şi 1950, ei au fost condamnaţi la moarte de trei instanţe comuniste diferite. Grigore nu a fost niciodată prins. Devenise un fugar care a trăit numai în munţi, singur, din 1945 (n.r. din 1949) până în mai 1978. Sună incredibil, dar este adevărat. A trăit în Făgăraş, Munţii Apuseni şi în Ceahlău.
Muntele a fost casa lui, care îi asigura şi hrana. A locuit în peşteri şi în gropi săpate în pământ. Nu şi-a permis să contruiască un adăpost, de frică să nu fie prins. Între 1949 şi 1959, regimente întregi de soldaţi şi ofiţeri ai Securităţii au scotocit munţii, pentru a-i găsi pe partizanii anticomunişti.
Se pare că Grigore a fost singurul care a supravieţuit. De-a lungul anilor, a văzut cum sunt prinşi şi împuşcaţi pe loc cei mai mulţi dintre prietenii şi camarazii săi, fără să fie măcar interogaţi sau judecaţi ori duşi la vreun post de poliţie.
În 1945, Grigore era un tânăr în putere. Un creştin devotat, el era convins că a supravieţuit cu ajutorul lui Isus Cristos.
Toţi cei care îl cunoscuseră erau convinşi că Grigore a murit demult. Oamenilor din zona sa, din sudul Bucovinei, le era frică să îl ajute direct pe el sau pe prieteneii săi. Însă Grigore ştia unde ascundeau localnicii pachete cu haine şi mâncare pentru fugari.
Cel mai greu i-a fost iarna, când la munte zăpada ajungea până la brâu. În timp ce soldaţii căutau urmele fugarilor anticomunişti în zăpadă, Grigore se deplasa ca Tarzan, din copac în copac, ca să nu lase urme. Deseori, săpa gropi în zapadă, pe care le acoperea cu crengi de copaci, în care se adăpostea la o relativă căldură.
De multe ori a fost nevoit să mănce carne crudă, pentru că îi era frică să apprindă vreun foc, să nu fie văzut. Vara aduna fructe. A trăit o viaţă total izolată, dar, în mod ciudat, această experienţă l-au făcut un om foarte blajin. Din cauza condiţiilor grele în care a fost nevoit să trăiască, rezistenţa sa fizică a crescut enorm.
O vreme, Grigore se întâlnea în locuri prestabilite cu diferiţi oameni cu care comunica şi de la care afla ce se mai întâmplă în ţară. Dar aceste întâlniri nu au mai putut avea loc, de frică să nu îi expună pe cei cu care se întâlnea sau pentru a evita să fie dat în vileag. Vorbea singur, de multe ori, dar şi cu păsările şi cu animelele, pentru a nu-şi pierde abilitatea de a grăi. Cu timpul, a ajuns să cunoască foarte bine viaţa şi mersul pădurii. Cunoştea fructele, legumele şi rădăcinile comestibile, dar şi plantele medicinale. Vâna animale în zori sau noaptea, pentru că altfel sunetul descărcării puştii sale ar fi alarmat armata. A devenit expert în a pune capcane pentru animale. A descoperit că simţul auzului, mirosului şi vederea deveniseră mult mai ascuţite.
Când l-am întâlnit pentru prima dată pe Grigore, în august 1979, am constatat că stau de vorbă cu un om foarte hotărât, lucid şi cu o memorie foarte bună. Mi-a povestit cum, în mijlocul unei zile era într-o groapă acoperită cu crengi, iar în jurul său erau lupi. Noroc că erau în perioada împerecherii, ceea ce probabil a fost salvarea sa.
A păstrat un calendar crestând semne pe scoarţa unor copaci tineri. Cu diferite ocazii, a salvat viaţa unor oameni care s-au rătăcit prin mulţi. El chiar s-a întâlnit și cu oameni pe care îi ştia cu ani înainte, care nu îl mai credeau în viaţă.
Apoi, în primăvara lui 1978, la 33 de ani după ce a luat calea munţilor, a întâlnit, întâmplător, un preot ortodox. Preotul i-a explicat că ar putea să se reîntoarcă în siguranţă în societate, pentru că orice ar fi făcut, deja era prescris. Grigore s-a întors la casa lui din Podul Coşna, în mai 1978. Şi-a trimis un membru al familiei sale la sediul Securităţii din Dorna să le spună autorităţilor că s-a întors şi că vrea să se predea. Două duzini de ofiţeri înarmaţi până în dinţi au descins cu maşinile în faţa casei lui, pe care au încercuit-o. Imediat Grigore şi-a predat arma automată. A fost dus la sediul Securităţii locale, apoi la Suceava, iar în final la Bucureşti.
A fost interogat timp de trei luni, în cea mai mare parte de către mine, vorbind franc şi în detaliu despre anii pierduţi ca fugar. La finalul perioadei în care a fost interogat a primit un act de identitate şi i s-a permis să se întoarcă acasă. Predase Securităţii trei încărcătoare şi arme care aparţinuseră Sumanelor Negre.
A trebuit să dovedească faptul că în toţi cei 33 de ani a trăit doar în România, nu a părăsit sub nici o formă ţara, spre vest, pentru a exclude total ipoteza că ar fi un spion. A dovedit faptul că a stat toţi aceşti ani în țară, cu ajutorul mărturiilor mai multor martori care îl văzuseră prin păduri, dar şi prin faptul că le-a arătat anchetatorilor semnele făcute pe scoarţa copacilor, „calendarele“ cu ajutorul cărora ţinea el evidenţa trecerii anilor. Copacii respectivi crescuseră atât de înalţi, iar încrestăturile erau atât de mari, încât nimeni nu a mai contestat veridicitatea celor spuse de el, și anume că a stat în România între 1945 şi 1978, ca un Tarzan al Europei de Est.
Ştia că lucrez la Securitate, cu toate acestea mi-a vorbit deschis şi mi-a răspuns la toate întrebările. Sunt onorat că a avut încredere în mine şi că acest român patriot mi-a dat prietenia sa“, își încheia povestea fostul securist Adrian Crutarciuc.
