Situaţia fierbinte din Orientul Mijlociu, cu o Sirie sfâşiată de un conflict sângeros şi un Iran al cărui program nuclear continuă să producă îngrijorări, la care se adaugă instabilitatea Egiptului şi nervozitatea în creştere a Israelului, va reprezenta cea mai urgentă provocare a politicii externe a noii administraţii americane în 2013.
Cu toate acestea, miza pe termen mediu şi lung constă în modul în care noua echipă Obama va configura rolul Americii în lumea viitorului. Fie că îi spun „lumea G-0″ (fără lider evident) sau „lumea internaţionalismului democratic”, actualii şefi de la Washington par să favorizeze un rol mai modest al Americii în viitor. Ceea ce, pentru ţări ca România, nu este o veste foarte bună.
Cele mai importante publicaţii americane au dat ieri ca sigură nominalizarea fostului senator republican Chuck Hagel pentru funcţia de secretar al Apărării şi a fostului consilier pentru antiterorism al lui Obama, John Brenner, pentru funcţia de director al CIA. După nominalizarea senatorului John Kerry pentru postul de secretar de stat, echipa de politică externă a administraţiei Obama II este aproape constituită. Deşi Hagel este republican, Kerry este democrat, iar Brennan este perceput drept un „tehnocrat” pe baza celor 25 de ani petrecuţi în interiorul CIA, noua echipă de politică externă a lui Obama este mai omogenă din punctul de vedere al modului în care gândeşte politica externă a SUA decât au fost toate formulele testate în precedentul mandat al lui Barack Obama, când personalităţile puternice precum Hillary Clinton, Robert Gates, Leon Panetta sau David Petraeus au intrat adesea în conflict.
Chuck Hagel o fi fost el republican şi un veteran rănit de două ori în Vietnam, profesor la Georgetown şi preşedinte al Atlantic Council, dar câteva din declaraţiile sale trecute referitoare la influenţa „lobby-ului evreiesc” precum şi că el este „senator american, nu israelian” i-au adus acuzaţia de anti-Semitism din partea grupului neoconservator din jurul revistei Weekly Standard, preluată de cea mai mare parte a re-prezentanţilor republicani în Congres. La rândul său, Brenner s-a referit la un moment dat la Ierusalim utilizând numele arab, Al Quds, ceea ce îi va aduce, cu siguranţă, probleme la confirmare.
Marile dosare ale anului
Toate aceste poziţii, dacă nu inamicale, atunci „reci” faţă de Israel au îngrijorat mediile republicane, mai ales în contextul tensiunilor din Orientul Mijlociu şi al ameninţărilor cu care se confruntă Israelul, în primul rând din partea Iranului şi pe fondul conflictelor de anul trecut dintre preşedintele Obama şi premierul Beniamin Netanyahu pe marginea programului nuclear al Teheranului. În 2012, Obama l-a convins pe Netanyahu să nu declanşeze un atac preventiv împotriva Iranului, susţinând că sancţiunile internaţionale impuse în prima parte a anului trecut trebuie lăsate să producă efecte. Republicanii se tem că actuala echipă de politică externă de la Washington nu are nici o intenţie să apere Israelul în cazul unui conflict, ci să îi impună să accepte un Iran care dispune de arme nucleare. Faptul că Hagel şi-a declarat în trecut scepticismul faţă de sancţiunile împotriva Iranului nu este de natură să îndepărteze această suspiciune.
Al doilea mare dosar în care opoziţia republicană este nemulţumită de abordarea actualei administraţii Obama îl reprezintă tensiunile din Asia. Atât Departamentul de Stat, cât şi Pentagonul vor avea bugete reduse considerabil în acest an şi conservatorii – care favorizează menţinerea unui buget militar masiv – sunt nemulţumiţi de posibilitatea ca, lipsit de mijloace de descurajare, Washing-tonul să fie obligat să permită expansiunea Chinei în Pacificul de Sud-Vest, în dauna aliaţilor tradiţionali ai SUA din regiune.
În sfârşit, este percepută drept un al treilea pas înapoi retragerea din Afganistan de la sfârşitul lui 2013, în condiţiile în care ţara este departe de a fi stabilizată, iar victoria împotriva talibanilor, departe de a fi asigurată.
Retragerea din lume a Americii
Aproape în fiecare an predicţiile experţilor sunt făcute de râs de evoluţii neaşteptate, aşa cum a fost primăvara arabă, care a surprins administraţia americană nepregătită şi faţă de care Casa Albă a reacţionat ezitant şi cu întârziere. Surprize care să solicite leadership-ul american pot apărea din Coreea de Nord, China, Rusia, din Caşmir sau chiar din Venezuela, dar cele trei dosare menţionate mai sus scot în evidenţă o tendinţă vizibilă de ceva vreme în politica externă a preşedintelui Obama: o retragere deliberată din prim-planul politicii globale prin asumarea unor obiective mai modeste şi mai discrete, care să lase spaţiu de manevră „puterilor emergente” – China, Rusia, India, Brazilia, Turcia – în detrimentul aliaţilor tradiţionali: Uniunea Europeană, Japonia, Israel. Indiferent dacă aprobă sau nu această tendinţă, ea a fost remarcată de cei mai importanţi experţi americani în domeniu. Astfel, anul trecut, profesorul Ian Bremmer a calificat într-o carte actuala stare de lucruri drept „o lume G-zero” în care ledearship-ul exercitat altădată de G-7 – grupul statelor industralizate – a dispărut fără a fi încă înlocuit de G-20, G-7 plus statele emergente, care nu pot formula politici globale comune. În formula ei optimistă, această evoluţie globală este percepută ca un fenomen benefic. Pe 4 ianuarie, Council of Foreign Relations a găzduit o dezbatere cu titlul „Interna-ţionalismul Democratic: O mare strategie americană pentru era post-excepţionalistă”, care spune totul despre modul în care este gândită politica externă americană de către adminis-traţia Obama.
Implicaţii pentru România
Un adversar al „excepţiona-lis-mului american” s-a dovedit a fi noul secretar de stat John Kerry, descris ca omul negocierilor şi acordurilor internaţionale. În septembrie, la Convenţia Partidului Democrat, Kerry a atacat faptul că „aliaţii neoconservatori” ai candidatului republican, Mitt Romney, cultivă „excep-ţio-nalismul” numai în vorbe şi a minimizat afirmaţia lui Romney că Rusia reprezintă cel mai important adversar geopolitic al Americii, acuzându-l pe republican că şi-a format imaginea despre Rusia privind „Rocky IV”. Această declaraţie nu a trecut neobservată la Moscova, unde încă din noiembrie oficiali din Ministerul rus de Externe declarau în Kommersant că Rusia îl preferă pe John Kerry lui Susan Rice, iar Boris Volkhon-sky, de la Institutul Rus pentru Studii Strategice, i-a consacrat un comentariu pe site-ul „Vocii Rusiei” în care lăuda „pragmatismul” senatorului, precum şi „stilul şi tonul” acestuia în politica externă.
Or, tocmai acest pragmatism şi acest ton şi stil favorabile Moscovei creează probleme Europei de Est şi României pentru că sugerează că John Kerry va arăta foarte puţin entuziasm pentru proiecte care nu convin Rusiei. În decembrie, senatorul Richard Lugar (un prieten al României) a trimis Congresului un raport despre securitatea energetică a Europei în care solicita administraţiei Obama să spargă monopolul energetic al Rusiei în Europa şi Congresului să ridice limitările de livrări de gaz natural lichefiat către aliaţii NATO ai Americii. În contextul noii „modestii globale” a Washingtonului şi a „pragmatismului” administraţiei, există puţine şanse ca asemenea apeluri să fie ascultate. Nu e ca şi cum americanii ne-ar abandona ruşilor pentru că nu le stă în caracter, dar ne-ar fi servit mai bine o politică americană mai puţin modestă şi mai viguroasă în regiunea Mării Negre.
