40 C
București
marți, 16 iulie 2024
AcasăLifestyleFoodMareşalii curajului. Povești reale despre eroii din Primul Război Mondial

Mareşalii curajului. Povești reale despre eroii din Primul Război Mondial

Simpli soldaţi, asta au fost, nimic mai mult. Prin curajul lor, au dus faptele de arme ale primei conflagraţii mondiale până dincolo de limitele morţii. De parcă nici nu le-ar fi păsat de propria existenţă. 

Au fost în stare să încalce şi ordinele propriilor comandanţi, numai să iasă în faţa duşmanului şi să-l izbească cu toată puterea. Ei mai trăiesc azi doar în dosarele îngălbenite de vremuri ale Armatei Române. Vă prezint aşadar două destine, al soldatului Constantin Pălan şi al copilului de trupă Mihai Filip. Ca să înţelegem că România Mare s-a construit şi prin sacrificiul lor.

Probabil că dacă l-aţi vedea pe stradă nici pomeneală să-l băgaţi în seamă. Ce să vorbeşti cu un om care nu vrea el însuşi să scoată prea multe cuvinte? Pare mai degrabă închis în sine. Doar ce-l auzi câteodată că rosteşte, mai mult pentru el, câteva frânturi. E ceva ce-l nemulţumeşte, lumea întreagă, şefii, în special, despre care nu are o părere foarte bună. Mare lucru nu face în viaţa de zi cu zi. Trece timpul şi se mulţumeşte să observe călătoria orelor. Aşa îl pot zugrăvi pe cel care a fost cândva Constantin Pălan.

Soldatul imposibil de stăpânit

Totul se schimbă dramatic odată cu Primul Război Mondial. România intră şi ea în conflict, în 1916. Din acel moment, viaţa lui Constantin va intra pe un cu totul alt făgaş. Deşi caracterul său, de permanent nemulţumit, nu îi dă pace. Pe omul acesta îl vedem înrolat în Compania a VI-a, Regimentul 17 Infanterie, stând cu arma la picior în zona Mehedinţiului. Unitatea primeşte ordin să cucerească un munte din defileul Dunării. Ai noştri însă nu pot să înainteze din cauza unui cuib de mitraliere, cocoţat pe înălţimile Alionului. Românii se feresc de gloanţele care şuieră în toate direcţiile şi nu pot face nimic. Doi ochi însă evaluează situaţia. Pe unde s-o ia, cum şi ce trebuie să facă. Planul e gata. Costică al nostru nu spune la nimeni nimic. Acum este doar bătălia lui cu acele mitraliere. Nu consideră că are nevoie nici de ordin de la vreun comandant, nici de aprobarea superiorului, ca să ia în raniţă mai multe grenade şi să plece, urcând din stâncă-n stâncă. Uite aşa se cocoaţă, fără să îl simtă inamicul, până deasupra mitralierelor. Ceilalţi soldaţi români aflaţi la poalele masivului văd deodată cum cazemata duşmană a sărit în aer. La început, nu înţelege nimeni ce s-a întâmplat. Se duc spre locul cu pricina şi acolo îl văd pe nimeni altul decât pe Constantin cum ţinea în braţele lui, ca pe nişte trofee, mitralierele care ne făcuseră atât de mult rău. Una pe un umăr, alta pe alt umăr. Cobora aşa, încărcat cu prada de război, în ciuda staturii lui care nu-ţi dă impresia unui om puternic. Nu a vrut să nu lase nimic în cazemată. Pe deasupra, mai trăgea după el şi pe un ofiţer grav rănit, din tabăra adversă.

Păcăleala comandantului n-a ţinut

Trupele noastre se grupează apoi pe Muntele Alionul. Dar situaţia nu e deloc bună, pentru că adversarul nu ne lasă o clipă. Are o poziţie foarte bună, dincolo de Dunăre, pe malul sârbesc, pe Muntele Tikia, de unde tunurile trimit asupră-ne moarte. Constantin iar nu stă în banca lui. De data asta, probabil pentru că o fi fost muştruluit după întâmplarea de dinainte, se duce la comandant şi îi spune că el vrea să treacă Dunărea, să ajungă la tunurile inamice şi să le căsăpească cu grenade. Şeful nici nu vrea să audă şi-l trimite la plimbare. Dar nu ştia cine e băiatul ăsta, pe care îl dai afară pe uşă şi el îţi intră pe geam. Tot îl pisează pe comandant cu cererea de-a pleca singur în misiune, numai că de fiecare dată primeşte acelaşi răspuns, cum că intenţia lui este pur şi simplu o nebunie. Ca să scape de el, şeful îl cheamă, zicându-i că are la telefon Divizia. Se prefăcea însă că stă de vorbă cu un superior. Comandantul „spune” ce vrea să facă soldatul Pălan, iar „răspunsul” e negativ. „Poftim, asta e, nu se poate”, îi zice comandantul, răsuflând uşurat, crezând că în acest fel l-a potolit pe recalcitrant. „Asta s-o credeţi voi!”, o fi zis Pălan după ce a ieşit de la şef. Cine ştie ce „aprecieri” o fi spus la adresa şefimii, pentru că şi acum face acelaşi gest dintotdeauna, mestecă nişte cuvinte în barba sa.

De unul singur, în misiune

Vine apelul de seară. Fiecare soldat spune „prezent”. Pălan lipseşte. Este clar că în unitate a fost atunci mare aprindere, pentru că nu era de colea să-ţi dispară pe nepusă masă cineva. Trec orele, se lasă întunericul, e linişte. Când, deodată, de pe malul celălalt al Dunării, bubuituri. Ziceai că se surpă tot muntele de pe malul sârbesc. A doua zi, dimineaţă, la unitate, cine credeţi că apare? Nimeni altul decât soldatul Pălan. Este chemat imediat la raport. Nu are nicio problemă să povestească de-a fir a păr cum a fost. A plecat cu grenadele de care avea nevoie, singur, ajungând prima oară în Orşova, care, teoretic, ar fi trebuit să fie ocupată de inamic, dar nu întâlneşte nicio primejdie. Aşa că, nestingherit de nimeni, a trecut fluviul. Şi, remarcă el, şugubăţ, a reuşit să facă o „mare petrecere” trupelor inamice. Se referea la bubuiturile care au stârnit flame uriaşe, văzute de departe, în puterea nopţii. Costică aduce cu ocazia asta o informaţie preţioasă. Orşova e un oraş fără picior de soldat, deşi ai noştri îl credeau ocupat. Astfel că trupele româneşti îşi modifică imediat poziţiile, apriopiindu-se de această strategică urbe.

Copilul de trupă Mihai Filip

Nu se ştie de unde apăruse acest copil. Poate că era al nimănui şi se luase după soldaţi, că de la ei avea o bucată de pâine şi o vorbă bună. Şi haine. Militare. Un copil de trupă, aşa era Mihai Filip. Suntem tot în anul în care ţara noastră intrase în război. Mihai abia ce împlinise 16 ani, dar nu avusese timp să simtă ce înseamnă copilăria cu adevărat. Viaţa îi scrisese un cu totul alt destin. Ştim că face parte din Compania a XII-a, care se găseşte în acelaşi perimetru, de care am vorbit mai înainte, Muntele Alionul. Comandanţii au vrut să-l scutească pe băiat de orice pericol şi l-au trimis în spatele frontului. Dar el nu vrea, fuge de acolo şi apare lângă oamenii cu care stătuse până acum, prietenii lui. „Bine, dacă vrei să stai aici, atunci o să îndeplineşti sarcina de furier”, i-a spus comandantul, văzând că nu poate sub niciun chip să-l înduplece pe adolescent să se pună la adăpost, la depărtare de gloanţe şi obuze.

"La atac, fraţilor!"

Reţinem ziua de 29 octombrie 1916. Efectivul din care face parte Mihai este atacat de inamic. Ai noştri ocupă poziţii la Poiana Bordului, mai precis la cota 1507. Duşmanul este din ce în ce mai înverşunat, împuşcăturile şi exploziile se înteţesc. Noi ţinem cu dinţii de fiecare palmă de pământ, dar suntem din ce în ce mai puţini. Ar fi trebuit ca, la un moment dat, plutonul şase să iasă la atac, numai că sergentul care îl comandă este secerat de gloanţe. Nu mai are cine să dea semnalul de atac. Atunci se aude, din fum şi foc, un glas de copil, cum strigă din toată puterea pe care o adunase în scurta lui viaţă. „La atarc, fraţilor!, strigă chiar Mihăiţă, şi pe dată toţi camarazii din plutonul şase ies din tranşee într-un asalt furibund. Sunt ultimii paşi pe care copilul acesta îi face pe pământul în care se născuse, pentru că în scurt timp va fi răpus.

Poveştile nu mor

Acestea sunt întâmplări ale unui război care a fost demult, cu un secol în urmă. Pentru că, iată, deja suntem în faţa unui centenar, în condiţiile în care, în vara lui 1916, România intră în cea dintâi conflagraţie mondială. Pe câmpul de luptă nu sunt doar generalii care dau comanda. Au fost şi soldaţi, iar între aceştia din urmă putem spune că au existat adevăraţi mareşali ai curajului. Sunt doar două exemple pe care le-aţi aflat acum, dintre multe altele, soldatul Constantin Pălan şi copilul de trupă Mihai Filip. Foarte important e de spus că Armata nu lasă să se piardă nimic. Faptele acestea de arme sunt adunate chiar de pe câmpul de luptă de la cei care au supravieţuit şi au văzut tot ce s-a întâmplat. Cuvintele lor sunt consemnate în rapoarte. Văd pagini îngălbenite de vreme. Numai când citeşti şi simţi durerea acelor zile. Totul este cu mare grijă păstrat în dosare, iar acum am avut ocazia să descopăr asemenea destine, datorită Serviciului Istoric al Armatei, care mi-a facilitat întoarcerea în timp, în acea patrie a eroilor din Primul Război Mondial. 

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă