Ionica Tarău şi-a vândut propria garsonieră, în 2008, ca să facă rost de bani pentru proiectele asociaţiei pe care a înfiinţat-o, dedicată surdo-muţilor. De altfel, viaţa Ionicăi se împarte exclusiv între grija faţă de copilul ei, el însuşi surdo-mut şi cu deficienţe motrice, şi problemele celor peste 200 de oameni care bat în fiecare lună la uşa organizaţiei sale.
Vine o clipă când toată viaţa ţi se poate schimba din temelii. Momentul acela a venit pentru Ionica Tarău pe 7 februarie 2001. S-a trezit în puterea nopţii, de parcă în vis cineva ar fi avertizat-o. Copilul ei, de zece ani, se zbătea, horcăind. Nu putea să spună nimic, să-şi strige suferinţa. Femeia şi-a luat copilul şi a plecat cu el spre spital. „A fost în moarte clinică atunci”, îşi aminteşte ea. Singură îşi creşte şi azi copilul, ca şi atunci. Dar cel mai tragic era că băiatul ei n-a putut s-o strige. Pentru că e surdo-mut. „Acela a fost momentul în care am decis că viaţa mea trebuie să se schimbe din temelii”, ne-a spus cea care are la bază meserie de inginer auto. Şi s-a hotărât, pornind de la întâmplarea legată de copilul ei, „că trebuie să lupt pentru cei care nu pot să ţipe”. Câţiva ani mai târziu, Ionica Tarău a pus bazele Asociaţiei „1 iunie 2001″, la Buzău, în oraşul ei. Denumirea organizaţiei are două explicaţii cât se poate de simple – 1 iunie este ziua copilului, iar 2001 reprezintă cumpăna pe care a trecut-o cu bine propriul ei copil.
Zilnic, alături de copilul ei
„La început, eram singură. Nu ştiam nici măcar să dau un comunicat de presă”, povesteşte femeia. Asta se întâmpla în 2004, în primele zile ale asociaţiei. De-asta zice ea acum că primii săi voluntari au fost câţiva ziarişti locali, care au ajutat-o la capitolul comunicare. „Ceea ce aveam eu de transmis era următorul lucru – că trebuie rupte barierele între cei care pot vorbi şi cei care nu pot face asta”, adaugă Ionica. Azi are 46 de ani. Tonică, plină de viaţă. Deşi programul ei zilnic începe la şase dimineaţa şi se încheie după două noaptea. Dimineaţa, înainte să plece de acasă, pregăteşte mâncarea pentru fiul ei, care are acum 20 de ani, dar suferă din cauza unei hemipareze pe partea stângă. Aşa că mama lui îi pregăteşte mâncarea, lăsându-i totul la îndemână. Abia apoi femeia pleacă la asociaţie, să ajute alţi oameni, surdo-muţi şi ei.
O meserie nouă în România
Ionica Tarău a luat de la fiul său cele dintâi lecţii în limbajul mimico-gestual. Pe urmă, în 2005, au început în România cursurile de formare a interpreţilor în limbajul mimico-gestual. Ionica s-a înscris în prima serie, obţinând certificatul de „traducător” al tăcerii. E un pas foarte important pentru această specializare. Tu eşti, practic, din acel moment, intermediarul oficial între surdo-muţi şi cei care vorbesc. Ionica îmi dă ca exemplu căsătoria între surdo-muţi. Dacă în faţa lor se află ofiţerul stării civile, care e vorbitor, la ceremonie trebuie să asiste şi un interpret mimico-gestual autorizat. Altfel, căsătoria poate fi lovită de nulitate. Sau la tribunal, la poliţie, la spital, la notariat, la o bancă, un interpret autorizat dă greutatea legală traducerii semnelor în cuvinte. Este o meserie nouă la noi, prea puţin cunoscută, de interpret mimico-gestual, recunoscută prin Legea 448 din 2006.
Şi-a vândut casa pentru proiectele asociaţiei
Ionica a reuşit să strângă o adevărată echipă în jurul ei, la Buzău. Mai are încă doi interpreţi mimico-gestuali, un lucrător social, doi asistenţi – aceştia fiind plătiţi, unii cu salariul întreg, alţii cu jumătate de normă. La care se adaugă voluntarii, de ordinul zecilor, din toate categoriile sociale – tineri şi vârstnici – de la studenţi până la economişti, ingineri şi profesori. Asociaţia buzoiană a fost recunoscută, în 2006, ca furnizor de servicii sociale.
Asta înseamnă că poţi primi bani de la autorităţile locale sau centrale. Dar mecanismul funcţionează în felul următor – mai întâi tu, asociaţia, pui bani de la tine, grosul, după care, potrivit Legii 34 din 1998, vin şi autorităţile cu o cofinanţare. Au început tot felul de proiecte ale asociaţiei. Bani mai veneau de la sponsori, chiar şi din SUA, unde buzoianca noastră are câţiva prieteni. Dar în 2008 s-a blocat. Şi avea de organizat un campionat naţional pentru surdo-muţi, cu participarea unor echipe din nouă judeţe. De unde fonduri, pe moment?
Femeia noastră a găsit până la urmă soluţia, scoţându-şi la vânzare garsoniera – proprietate personală. A obţinut un preţ bun atunci, când piaţa imobiliară încă funcţiona. „Am reuşit s-o vând cu 110.000 de lei”, ne anunţă ea. Din care 90.000 de lei au ajuns în contul asociaţiei, şi pentru campionatul de fotbal, dar şi pentru alte necesităţi, atât în 2008, cât şi în 2009. Cert e că aici găseşti o sală pentru tenis de masă, mobilier, calculatoare, o sală pentru consiliere psihologică, un dormitor cu şase paturi, pentru persoanele care la un moment dat nu au unde să locuiască, dar şi o cameră pentru mamă şi copil, un club al pensionarilor.
Aflux de probleme
Cel mai încărcat program al asociaţiei este legat de surdo-muţii care vin aici în căutarea unui interpret mimico-gestual. Au de rezolvat probleme la diverse instituţii publice sau private. De dimineaţă până seara, ca interpret, te duci la spital, la tribunal, la notariat, la bancă, la farmacie, însoţindu-l pe surdo-mutul care are nevoie de un „traducător”, pentru a se face înţeles în faţa funcţionarilor, a medicilor, a farmaciştilor, a poliţiştilor, a notarilor sau a judecătorilor. Marţea şi vinerea, dar şi în weekend, sunt programările, dar se pot primi solicitări şi pe Internet, fiecare om arătând unde şi când are nevoie de acest serviciu.
Pentru care nu se plăteşte vreo taxă. Nici nu ar avea de unde să plătească surdo-mutul, de vreme ce el primeşte de la stat o indemnizaţie de numai 208 lei pe lună. Din aceşti bani încearcă să trăiască, în cazul în care nu-şi găseşte de lucru. „Cu greu obţin aceşti oameni un loc de muncă, de cele mai multe ori în croitorie. Puţini însă au chiar şi acest noroc. Restul, deşi sunt calificaţi şi se pot descurca în diverse domenii, nu au parte nici măcar de o şansă”, spune Ionica Tarău. Asociaţia sa are o singură maşină, care face zeci de drumuri, nu numai în Buzău, ci şi în judeţele învecinate, fie pe şosele, fie prin sate uitate de Dumnezeu. Cert este că, în medie, 200 de oameni apelează, lunar, la interpreţii mimico-gestuali ai Asociaţiei din Buzău.
Doar 34 de „traducători” ai tăcerii
Dacă legislaţia noastră, făcută după normele europene, s-ar respecta, atunci ar trebui ca fiecare instituţie de stat sau privată din România, care lucrează cu publicul, să angajeze câte un interpret mimico-gestual, care să medieze dialogul între surdo-muţi şi reprezentanţii acelor instituţii. Lucrurile stau însă cu totul altfel. Asta se vede cel mai bine chiar din statistica pe care ne-a prezentat-o Direcţia Generală pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap, din cadrul Ministerului Muncii. Cifrele nu mai au nevoie de alte comentarii – 34 de interpreţi mimico-gestuali, la nivelul întregii ţări, majoritatea angajaţi la Asociaţia Naţională a Surzilor. Nici o instituţie din ţara asta nu are un interpret mimico-gestual. Şi atunci surdo-muţii care trebuie să se înţeleagă cu autorităţile sau cu firmele private, când au de rezolvat o problemă, ce fac? Dau buzna la asociaţia din Buzău sau la Asociaţia Naţională a Surzilor, cea de-a doua cu reprezentare naţională, la uşa căreia bat, lună de lună, cel puţin 50 de surdo-muţi, în fiecare filială, ne-a spus preşedintele organizaţiei, Mihai Grecu.
Imaginea care poate vorbi
Când m-am întâlnit, la Bucureşti, cu Ionica Tarău, femeia avea tot timpul la îndemână telefonul cu cameră web. Mi-a arătat cum ţine legătura cu fiul ei, care era acasă, la Buzău. L-am salutat şi de la celălalt capăt al „firului” mi-a răspuns altă mână, ridicată în aer. De aici a pornit discuţia despre o necesitate vitală a surdo-muţilor, cea a unui serviciu 112 care să le fie dedicat în exclusivitate.
Practic, cel care ar avea nevoie de ajutor poate comunica, prin intermediul imaginii, arătând semnul de pericol, dar accesând şi anumite coduri, de pildă urgenţa sanitară sau pericolul în caz de infracţiune. Găsisem, cu puţin înainte, o ştire din Botoşani, despre un surdo-mut care a fost cât pe ce să ardă de viu în casa lui, din cauza unui incendiu provocat de un scurtcircuit. Dacă nu erau vecinii de bloc care să-i sară în ajutor, să cheme pompierii, soarta acestui om ar fi fost pecetluită. „Dacă poţi vorbi, suni la 112 şi chemi pompierii, salvarea. Dar dacă nu poţi să vorbeşti, ce faci?”, este mesajul pe care femeia asta l-a pus, de peste un an încoace, în faţa autorităţilor. Am cerut părerea lui Hadrian Borcea, coordonatorul Centrului Naţional pentru Medicina de Dezastru şi şeful SMURD – Oradea, care şi-a amintit de cazul unui surdo-mut din Bihor, căzut cu bicicleta într-un şanţ. Omul a dat mult timp cu pietre în maşinile care treceau prin apropierea lui, până când cineva şi-a dat seama de situaţie. Bărbatul a fost transportat la spital, cu o fractură de gambă. „Problema surdo-muţilor e reală. Există sisteme de alarmare care funcţionează acum în Europa şi în SUA. N-ar fi foarte scump de pus în practică şi la noi. Cel mai simplu ar fi o centrală telefonică specială, pe coduri”, opinează expertul.
„Vocea” surdo-muţilor, la Parlament
Pentru început, ideea a fost pusă în practică la nivelul asociaţiei din Buzău, încă de anul trecut existând zece abonamente de telefonie mobilă, dintre care patru cu cameră video şi şase prin SMS, la acest sistem fiind cooptaţi surdo-muţi din judeţele Buzău, Suceava, Focşani şi Galaţi. Ionica susţine că o centrală care să deservească un sistem naţional necesită patru calculatoare, opt angajaţi, dintre care un surdo-mut şi un interpret mimico-gestual.
Problema e legată de costul unui telefon cu tehnologie 3-G, destul de scump, mai ales judecând după veniturile pe care le au majoritatea surdo-muţilor de la noi. Pentru că fiecare ar trebui să aibă câte un telefon, pentru a putea, la nevoie, să apeleze centrala. „De acum încolo, voi merge la Parlament de câte ori voi putea, cu câte un grup de surdo-muţi. Să vadă şi aleşii care ne sunt problemele şi să le rezolve”, e convinsă Ionica Tarău că va reuşi să facă auzită „vocea” surdo-muţilor până în cele mai înalte sfere ale statului.
Asociaţia, în cifre
2004 – s-a înfiinţat Asociaţia „1 iunie 2001″ din Buzău;
200 de surdo-muţi solicită lunar serviciile acestei organizaţii;
31.000 de surdo-muţi sunt acum în România;
34 de interpreţi mimico-gestuali autorizaţi pot intermedia la ora actuală relaţiile oficiale între surdo-muţi şi instituţiile statului.
