Armenia, Bulgaria, Lituania, Malta, Rusia, San Marino şi Cipru vor apare în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a lua apărarea Italiei, acuzată că nu interzice crucifixurile în sălile de clasă, fapt care ar constitui o violare a datoriei de neutralitate a statului. Italia şi susţinătorii ei sunt reprezentaţi de către eminentul jurist european Joseph Weiler, un evreu practicant, scrie Die Zeit, citat de presseurop.eu.
Exemplul de mai sus arată că peisajul ideologic al Europei de azi este paradoxal: religiile nu sunt doar în concurenţă, li se întâmplă chiar să se ajute reciproc – un evreu care sare în ajutorul simbolului credinţei creştine, ortodocşii bulgari care susţin Italia catolică. Globalizarea amestecă într-o manieră conflictuală credinţele diverse, ca şi contrariile lor. Cu siguranţă, conflictul interminabil care, peste tot în Europa, atinge tot ceea ce este musulman, şi este actualizat de către islamofobul olandez Geert Wilders, este expesia dramatică a noilor linii de fractură ideologică. Insă întrebările pe care le disimulează de fapt transcend acest prag: care ar trebui să fie relaţia adecvată între religie şi stat în Europa secolului XXI?
Este evident că dezbaterea asupra islamului nu este doar o discuţie despre religie. Afectul antimusulman a devenit forma de expresie cea mai marcantă a fricii de străini în Europa modernă, un fel de rasism aparent convenabil, chiar luminat, căci se opune fanatismului şi “obscurantismului medieval”.
Analfabetism religios
Religia se află însă în inima acestei confruntări. Iar europenii anului 2010 sunt prost echipaţi pentru a răspunde provocării religiei. Europa este regiunea cea mai puţin religioasă din lume, zonă temperată a laicităţii pe o planetă care, altfel, ar continua să ardă cu o pioasă mândrie. Creştinismul, religia istorică a Europei, se găseşte astăzi în poziţie de outsider. Exemplele respingerii sale merg de la compania aeriană British Airways, care a licenţiat o stewardesă pentru că aceasta refuza să se separe de cruciuliţa sa, până la Constituţia (avortată) a UE, unde Dumnezeu nu avea nici o şansă să fie menţionat. Am putea vorbi de analfabetism religios, de incapacitatea de a recunoaşte în credinţă o forţă legitimă a prezentului. Frica pe care islamul o suscită în Europa trebuie înţeleasă cu această realitate în fundal – o frică dublă, pe de o parte pentru că este vorba de străini şi pe de altă parte pentru că este o religie de o intensitate pe care continentul nu o mai cunoaşte.
Dintre toate acomodările posibile cu Cerul, cea mai indicată pare dintr-o dată o politică ostilă religiei: laicitatea aşa cum este ea practicată în Franţa. Putem deci interzice liniştiţi voalul musulman în şcoli, deoarece oricum trebuie să dispară şi crucile. Dreptul este acelaşi pentru toţi, sau altfel spus: aceeaşi bănuială, acelaşi control, aceeaşi represiune. Or, ar însemna să o luăm pe un drum greşit. Europa nu ar putea să aibă ca şi scop absenţa de parfum şi de gust religios, ci mai degrabă multiplicitatea. Ca şi în domeniul economiei şi al tehnologiei, Occidentul nu are monopolul bunei politici ideologice. Nu poate să declare pur şi simplu, impunându-şi autoritatea restului umanităţii, că Dumnezeu a murit, sau că este, oricum, prea bătrân, şi că deci trebuie ţinut departe de treburile terestre.
Toleranţă, pentru un viitor religios pluralist
Chiar şi în Vechea Europă, laicitatea nu este cu siguranţă filosofie de Stat. Partenariatul dintre biserică şi Stat se regăseşte în versiunea germană, bine rodat. Regăsim şi indiferenţa binevoitoare a englezilor faţă de problemele de confesiune (poliţistul membru al comunităţii religioase sikh poartă un turban? So what?), în timp ce, în acelaşi timp, biserica de Stat o are ca şef pe regină. Iar în Italia, afacerile religioase se reglează încă la umbra influentă a Vaticanului, ceea ce are ca rezultat o surprinzătoare placiditate culturală: voalul nu riscă să mai şocheze pe nimeni din cei obişnuiţi deja cu spectacolul sutanei şi al călugariţelor în îmbrăcăminţi specifice.
Aceste modele trec în revistă resursele, în termeni de relaxare şi de toleranţă, de care Europa are nevoie pentru un viitor religios pluralist. Femeile musulmane voalate, care şi-au văzut interzis accesul în şcolile publice, găsesc un refugiu în instituţiile catolice particulare, unde hainele legate de confesiuni nu pun nicio problemă. Este o alternativă la laicitate, diversele credinţe se aliază împotriva ostilităţii religiilor. Este în acelaşi timp şi sfârşitul acestui Occident creştin de care se agaţă anumiţi conservatori. Faptul că majoritatea populaţiei turce este musulmană n-ar trebui să justifice respingerea candidaturii sale la UE. Că este dotată de o ideologie de Stat sau de o monocultură religioasă, da. O ţară unde este imposibil să construieşti o biserică fără a te lovi de dificultăţi violează europeanitatea. Este o situaţie identică cu cea a ţărilor care interzic minaretele.
Este adevărat, religia este periculoasă. In numele său a fost vărsat atâta sânge… Dar ea poate fi şi o forţă de rezistenţă împotriva tendinţelor de dominare şi a dorinţei de conformitate a Statului sau a societăţii. In ţările musulmane, recursul la islam este un mijloc de a reclama dreptatea împotriva regimurilor dictatoriale, ca în Egipt. O politică inteligentă ştie că credincioşii reprezintă pentru ea o provocare benefică – este argumentul în favoarea prezenţei religiei în spaţiul public. Fiecare cruce din vârful bisericilor din oraşele europene se află acolo pentru a ne aminti că locuim în singura realitate posibilă. Este similar şi pentru o semilună pe o moschee.
