Oroare. Suferință. Tortură. Butoaie cu TNT și șrapnel. Bombe cu napalm. Bombe cu fragmentare. Fosfor. Înfometare. Moarte. Moarte. Moarte. Apoi fuga. Oroare. Suferință. Deznădejde. Pe toate le citești în ochii refugiaților sirieni. Ochi febrili, nu numai din cauza amintirilor arzătoare, dar și din cauza bolilor dobândite în taberele insalubre pentru refugiați, pe unde au fost stopați din exodul lor spre viață. Toate acestea au devenit „emblema“ poporului sirian.
Grecia. Peste 60.000 de refugiați și migranți au fost stopați din marșul lor spre Europa. Uniunea Europeană speră că va reloca jumătate dintre aceștia, prin cote ce țin seama de condițiile ce pot fi oferite de țările-gazdă. Însă politicile antirefugiați din UE îngreunează relocarea. Nu mă voi referi la refugiați și migranți în general, ci doar la cei sirieni, subiect ce-mi este cunoscut de peste trei ani, timp în care i-am văzut în propria țară, în tabere încropite la granița cu Turcia, oricând ținta bombardierelor lui Bashar al-Assad, președintele Siriei care a pus toată armata pe poporul revoltat împotriva clanului conducător.
Cred că toți oamenii trebuie să lucreze împreună și să-și asume responsabilități pentru victimele conflictelor și dezastrelor. Îngreunarea acordării ajutorului necesar, din motive birocratice, nu poate fi un lucru benefic într-o asemenea criză. Oricât de mic ar fi ajutorul, contează. Am învățat din aceste misiuni să găsim o cale spre inimile victimelor, să le alinăm în nenorocirea ce le-a lovit.“
Azhar Alomar, coordonator misiuni Orient-Bulgaria
I-am văzut refugiați în Turcia, încercând să nu se depărteze de țara lor, în speranța că marile pu-teri democratice vor opri măcelul și se vor putea întoarce acasă. I-am văzut plecând, deznădăjduiți, după ce, afirm în cunoștință de cauză, autoritățile vamale turcești au îngreunat până la stopare intrarea ajutoarelor din afară, fapt ce a contribuit la decizia refugiaților de a pleca. Apoi, i-am văzut pe refugiați la granița Grecia-Macedonia, trecând câte zece mii, zi/noapte, cu picioarele zdrențe, cu copiii mici în cârcă, cu câte o bocceluță, având strictul necesar. Nu li se dădea voie cu mai mult.
Războiul din Siria e lung și nu există nicio voință la nivel internațional ca să i se pună capăt. Noi, ca medici, nu putem să ne lăsăm poporul fără ajutor. L-am urmat în exodul său, încercați de aceeași grijă, aceeași deznădejde, aceeași durere ca și acesta.“
Dr. Ammar Martini, manager general Orient for Human Relief
Pe tot parcursul lor, autoritățile aveau o singură lege: „Keep them going!“. Și i-au ținut în mișcare până toată lumea s-a înțeles și granițele au fost închise. Atunci, au rămas cu zecile de mii să trăiască în corturi ce erau luate de vânt și înălțate ca niște zmeie, au rămas la mila unor organizații umanitare care nu aveau nicio legătură cu cele atât de vehiculate la nivel internațional. Pe lângă organizațiile sirienilor din diaspora, care s-au mobilizat imediat ce a început măcelul în țara lor, neașteptând ajutor de la comunitatea internațională, prin taberele de refugiați îi întâlnești pe rastafarieni, oameni considerați ciudați, cu păr după model jamaican, cu cercei peste tot, cu haine atipice, dar cu inimi mari. Îi vezi oferind o masă caldă refugiaților, pe care o gătesc după manuale de nutriție, să aibă tot necesarul de vitamine, îi vezi dansând și cântând în legea lor, numai să poată smulge un zâmbet de la refugiați, îi vezi construind pentru copii tot felul de facilități de joacă, încropite din trestii și paleți. Îi vezi organizând taberele ad-hoc, cu spații de recreere, de sport, orice oferă un pic de intimitate și-i scoate pe oameni din „turmă“, ridicându-le moralul.
Din tabere deschise, în tabere militare
De trei ani, m-am alipit misiunilor constante, medicale și umanitare, ale Orient for Human Relief-Ghassan Aboud Group, o organizație care nu a așteptat niciun ajutor financiar de la instituțiile internaționale binecunoscute în domeniu. Întreaga finanțare vine de la un sirian, Ghassan Aboud. Misiunile Orient în Siria, unde a construit spitale în cele mai fierbinți locuri, bombardate de armata lui Bashar și iar reconstruite, ca în muncile lui Sisif, misiunile din taberele de refugiați de la frontiera Turcia-Siria, apoi din cele din Europa, cu paramedici din Siria, Bulgaria, România, reflectă întreaga tragedie a poporului sirian. În septembrie, am însoțit echipa medicală a Grupului Orient în a patra misiune medicală în taberele de refugiați din Grecia.
Față de precedenta misiune, din aprilie, când taberele de refugiați erau încropite peste tot, în benzinării, pe câmpuri, pe lângă moteluri, în afară de cea uriașă, din Idomeni, unde condițiile erau îngrozitoare, acum nu mai există decât tabere militare. Pentru că vine iarna, oamenii au fost mutați în tabere amenajate în hale. Nu că acolo ar exista condiții mai decente. E prima dată când aud de șerpi în corturi, la dușuri. Cum este asta? Să te întinzi pe saltea și să-ți susure un șarpe la ureche? Uf! Taberele astea au nevoie în continuare de ajutor, mai ales medical, însă a devenit mai greu să-l acorzi. Îți trebuie aprobări peste aprobări, de la comandamente locale, de la Ministerul grec al Sănătății. Criza refugiaților se birocratizează în Grecia și curând se va întâlni aceeași situație ca în Turcia, adică să vrei să ajuți și să nu ți se aprobe ajutorul.
Sunt impresionat de modul în care grecii s-au organizat pentru a face față la zeci de mii de refugiați, reușind să aibă un control asupra lor. Totuși, nu pot fi de acord cu taberele militare. Militarul știe să gestioneze conflictele, nu știe să rezolve necesitățile unui trai și-așa aflat la limita decenței.“
Dr. Alhabian Mahmoud, paramedic din România
Orient Group are toate acreditările, plus experiență de peste trei ani în relațiile cu refugiații. Atuul lor este că sunt sirieni, că le pasă din inimă de refugiați, iar oamenii simt asta. Ne-am instalat în Tessaloniki și i s-a permis echipei de paramedici din Siria, Bulgaria și România să-și desfășoare activitatea medicală într-o hală aflată în apropierea unei tabere militarizate. Cea de-a patra misiune medicală, dotată cu ambulanță complet echipată și cu medicamente necesare pentru principalele categorii de boli, a fost formată din dr. Bozhidar Chukurlanov, asistent Dancio Todorov (a participat la toate misiunile, e un veteran) din Bulgaria, Azhar Alomar, coordonator misiune Orient-Bulgaria, și dr. Mahmoud Alhabian, din România, aflat la a doua misiune medicală în taberele de refugiați. În tabără se află refugiați sirieni din Alep, Homs, Hama, dar și irakieni, din provincia Anbar, cea terorizată de bandele Daesh (ISIS).
Vor acasă, dar „acasă“ nu mai există
În tabără, o întâlnesc pe Amira, o femeie în vârstă de 39 de ani, mamă a opt copii. Este din Alep, cândva al doilea cel mai mare oraș din Siria, centrul comercial al țării. Azi, este supus unui bombardament continuu, fiind orașul care va decide soarta conflictului, dacă va fi controlat de Bashar, susținut de Putin, inclusiv cu sprijin aerian ce are ca ținte școli, spitale, piețe publice, numai ca să determine oamenii să plece. Să-i rămână lui Bashar un oraș în ruine, pustiit.
Cred că toți oamenii trebuie să lucreze împreună și să-și asume responsabilități pentru victimele conflictelor și dezastrelor. Îngreunarea acordării ajutorului necesar, din motive birocratice, nu poate fi un lucru benefic într-o asemenea criză. Oricât de mic ar fi ajutorul, contează. Am învățat din aceste misiuni să găsim o cale spre inimile victimelor, să le alinăm în nenorocirea ce le-a lovit.“
Azhar Alomar, coordonator misiuni Orient-Bulgaria
Amira a ieșit cu familia în Turcia, unde, în urmă cu șase luni, soțul ei a murit de infarct. A rămas singură cu șase fete și doi băieți, dintre care cea mare este căsătorită și are două fetițe. Ce să facă? Încotro s-o apuce? Băieții, cel mare, de 20 de ani, cel mic, de 12, și ginerele au plecat în Germania, în Dresden. Amira și toate fetele au ajuns doar până în Grecia. Locuiesc în două corturi vai mama lor și așteaptă. Ce așteaptă? Vrea să se ducă după băieți, în Germania? Amira râde la fiecare trei cuvinte, e o fire puternică și optimistă, dar la întrebarea mea a tăcut, întristată. „Aleppo!“, șoptește, și-și duce mâna la inimă. Nu știu dacă mai rămâne piatră pe piatră din Alep, dar tac. „Aleppo beautiful!“, spune ea. Nu zic iar nimic. Vorbeşte tot ea: „It was!“. Are lacrimi în ochi, dar zâmbetul îi devine sfâșietor de trist. Cam asta e problema tuturor refugiaților sirieni, că „acasă“ a devenit ceva ce a fost, nu mai este, e totul ruină înăclăită în sânge. Vorbesc și cu un irakian. Fost ofițer de securitate. Sunnit. A fost ținta milițiilor șiite, i s-a pus bombă în mașină. A scăpat ca prin urechile acului. Nu însă și bebelușul său, un băiețel nou-născut, pe care tocmai îl lua de la spital. Fratele lui, polițist, a fost ucis de milițiile șiite. „Pentru sunniții din Irak, cel mai mare pericol îl reprezintă milițiile șiite. Din 2009 au devenit foarte virulente. Vor să ne facă să plecăm, pe noi, pe sunniți”.
Războiul din Siria e lung și nu există nicio voință la nivel internațional ca să i se pună capăt. Noi, ca medici, nu putem să ne lăsăm poporul fără ajutor. L-am urmat în exodul său, încercați de aceeași grijă, aceeași deznădejde, aceeași durere ca și acesta.“
Dr. Ammar Martini, manager general Orient for Human Relief
Fiecare cort are o poveste tristă. Fiecare cort ascunde o tragedie. Oamenii simt cui îi pasă cu adevărat de soarta lor. Odată ce se duce vestea că echipa Orient a sosit, vin tot felul de cereri. Sunt câțiva refugiați, cu copii foarte mici, cazați în case plătite de UNICEF, mai multe familii la un loc. Așa că, după o zi plină în tabără, Orient a efectuat și consultații la domiciliu. Muncă enormă, stres și lipsa satisfacției, așa aș defini eu munca umanitară. Când echipa Orient a strâns punctul medical, la sfârșitul celei de-a patra misiuni, nu se citea pe fețele paramedicilor acea satisfacție că au repurtat vreun succes. Misiunea a fost îndeplinită, dar câte mai rămân încă de făcut, pentru că tragedia asta nu se mai termină! Pericolul cel mai mare în criza refugiaților rămâne, așa cum avertizează agențiile umanitare, colapsul psihologic al acestui uriaș val de victime!
