“Declarăm 6 aprilie zi de doliu naţional pentru Republica Moldova. Dacă n-ai votat cu comuniştii, ia o lumânare şi ieşi în stradă, ora 18.00, la Ştefan cel Mare.”
Pentru Nicanor Sîrbu, zis Niku, student în anul I la Facultatea de Istorie, mesajul care deplângea moartea democraţiei a fost un prilej pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de rezultatul alegerilor. Observator la o comisie electorală la alegerile parlamentare din 5 aprilie, Niku a fost martor neputincios la neregulile de la urne. A doua zi, la ora 6.00 seara, era în centrul Chişinăului, ţinând în mâini o pancartă cu mesajul „Mai bine mort decât comunist!”.
Acum, un an mai târziu, pe Niku încă îl mai trec fiorii când trece prin faţa Monumentului lui Ştefan cel Mare. „Aici ne-am strâns, toţi aveam lumânări. Tineretul se tot aduna. Am fost câteva sute, apoi câteva mii”, începe Niku derularea evenimentelor. Tinerii aveau autorizaţie de la primărie pentru un miting liniştit. Au scandat „Jos comuniştii!” şi „Nu dictaturii!”, au format o cruce din lumânări aprinse în Piaţa Marii Adunări Naţionale în semn de doliu pentru dispariţia democraţiei, au fluturat steagul Republicii. Nici un sâmbure de violenţă, până noaptea târziu.
„Prima acţiune violentă a fost pe la 12.00 noaptea, cred. Tinerii stăteau pe jos, pe Bulevardul Ştefan cel Mare, şi a venit un autobuz care vroia să treacă. Tinerii au vrut să-l răstoarne. N-au reuşit, aşa că l-au luat pe sus, ca pe o jucărie, şi l-au dat deoparte”, râde Niku cu gândul la nedumerirea şoferului de „rutieră”.
„Am pus mână de la mână pentru vodcă”
A doua zi, pe 7 aprilie, Niku a ieşit din nou în stradă. La fel şi prietenul său bun Ion Noroc, student la aceeaşi facultate. Au plecat însă separat de la cămin. „Ne ştim de atât timp, dar acolo, în piaţă, erau vreo 30.000 de oameni. Nu ne-am văzut”, spune Ion. Acum, la un an distanţă după acea zi, se plimbă amândoi prin centrul Chişinăului şi-şi aduc aminte cum au trăit, separat, aceleaşi evenimente.
Ca şi în ziua precedentă, protestele au fost paşnice pentru câteva ore. Apoi, brusc, lucrurile au luat o cu totul altă turnură.
„Majoritatea ne-am dus în faţa Preşedinţiei. Săream în sus şi strigam «Jos comunismul!». Poliţia făcuse un scut în faţa clădirii. Eram printre cei din faţă. Cei din spate au început să se împingă în noi. Noi în poliţie, poliţia în noi”, povesteşte Ion şi‑şi ridică mâinile la nivelul pieptului, cu palmele în faţă, ca şi cum ar împinge un poliţist din faţa lui. Povestea o continuă Niku, aflat în acele clipe în rândurile din spate ale protestatarilor: „A apărut primul ou aruncat înspre poliţişti. Apoi, din ce în ce mai multe. Apoi, sticle de plastic. Apoi, pietre scoase din pavaj”. Câţiva tineri mergeau printre oameni şi cereau bani pentru sticle de vodcă folosite ca mingi de foc. „Am dat şi eu nişte lei. Am pus mână de la mână. Au cumpărat două cutii mari de sticle din cea mai ieftină vodcă, le aprindeau şi le aruncau în Preşedinţie. Erau ca un fel de bombe improvizate”, spune Niku.
Ion a fost cel care a văzut prima piatră aruncată spre Preşedinţie, care a trecut printr-un geam al clădirii. „De la prima piatră desprinsă din pavaj şi aruncată a început haosul. Toţi ne-am uitat în sus, piatra a spart un geam de la primul etaj. A urmat o ploaie de pietre, din toate părţile. Băieţii din prima linie a scutului au început să protesteze. Puneau mâna pe câte unul, îl trăgeau între ei şi-l păleau.”
Buna-dispoziţie de la începutul plimbării începe să se stingă pe măsură ce tinerii ajung în locuri unde au văzut sânge pe faţa unor poliţişti şi fum ieşind din cele două clădiri. „Atâta ură la toţi tinerii… Se spune că mulţimea e prostimea… Ne-am luat unii după alţii”, spune Ion, care regretă acum momentul în care a pus mâna pe prima piatră.
„Atunci am călcat pentru prima dată în Preşedinţie”
Cum poliţiştii erau depăşiţi numeric de protestatari, cei din urmă au „cucerit” cele două clădiri. „Chiar în faţa noastră, un poliţist s-o dezbrăcat, şi-o scos maieul alb şi l-a pus pe un baston în semn de pace, să le dăm voie să iasă. Tinerii au făcut o coloană, le-au dat voie poliţiştilor să iasă. Se scanda «Poliţia e cu noi!». Parlamentul şi Preşedinţia au fost lăsate pe mâinile tinerilor. Atunci am călcat pentru prima dată în viaţă în Preşedinţie”, povesteşte Nicanor bătălia câştigată.
A doua zi, victoria avea însă un gust amar. Poliţişti îmbrăcaţi în civil bântuiau prin cămine în căutarea participanţilor la proteste. Pe Ion l-au luat din cameră. „L-au dus la comisariat. Eu eram ascuns sub o plapumă, în camera prietenei mele”, spune Niku. A stat ascuns o lună de zile. Ion însă a fost închis în subsolul comisariatului şi acuzat de uzurpare a puterii de stat şi devastare. A fost eliberat după o săptămână şi jumătate, dar dosarul său încă nu a fost închis.
„Poporul pe care l-am apărat a dat cu pietre în noi”
Alerta a sunat la ora 10.00 dimineaţa în sediul Regimentului Scut din centrul capitalei Republicii Moldova, pe 7 aprilie 2009. Ordinul era clar şi părea simplu de executat: menţinerea ordinii şi apărarea clădirilor oficiale.
Iurie Petic are 38 de ani, este poliţist din 1992, dar niciodată nu a văzut şi nu a simţit pe pielea lui violenţe de genul acesta. „La început, doar scandau. P-ormă au început să arunce cu ouă în noi, p-ormă cu sticle de plastic care aveau pietricele în ele şi p-ormă cu pietre. Eram în şirul de protecţie de la Preşedinţie, să nu intre în clădire. Pe la 11.30 am fost lovit cu o piatră în faţă. Un cetăţean a aruncat cu piatra şi mi-a spart buza de jos şi doi dinţi”, rezumă Iurie Petic, aproape pe nerăsuflate, prima oră în care a ţinut piept protestatarilor.
Colegul său, Radu Plângău, de 23 de ani, era peste drum, în cordonul care proteja Palatul Parlamentului. Venise în uniforma de zi cu zi, fără scut şi cască. „Ne aşteptam să fie un miting pe cale paşnică. Au venit colegi cu scuturi. La un moment dat, ne-am dus în dispersare, pentru că unii mai agresivi atacau Preşedinţia din lateral. În timpul ăsta am primit trei pietre în regiunea capului şi în picior”, spune Radu, care a avut nevoie de 26 de zile de spitalizare.
„Ne-au scuipat în ochi”
Poliţistul Marin Mariţa era în piaţă încă de la primele ore ale dimineţii, pentru că se ştia că în acea zi tinerii urmau să protesteze din nou.
„Au fost foarte mulţi poliţişti răniţi de pietre, de sticle incendiare , care nu puteau primi ajutor medical pentru că Salvarea nu putea trece de mulţime. Ne acordam unul altuia ajutor medical cu ce aveam la îndemână”, ne arată Marin cicatricea de la picior, lăsată de o piatră din trotuar aruncată, de aproape, de un protestatar.
Toţi cei trei poliţişti spun că nici ei, nici colegii lor nu au folosit forţa împotriva protestatarilor, în ciuda imaginilor video care redau acţiunile violente ale unor oameni ai ordinii. Nici unul nu-şi aduce aminte să se fi strigat în piaţă „Poliţia e cu noi!”. În ce priveşte dreptul tinerilor de a protesta, toţi trei au aceeaşi părere, exprimată de Marin Mariţa: „Eu nu îi condamn, dar este dureros că un popor căruia atâţia ani i-am apărat liniştea, drepturile, interesele a venit pe scări acolo şi a dat cu pietre în noi, ne-a scuipat în ochi. Puteau să-şi manifeste neplăcerile faţă de conducere altfel, nu aşa”.
Clădirile oficiale, devastate de protestatari
Protestele de la Chişinău au început, în mod paşnic, în seara zilei de 6 aprilie, determinate de câştigarea alegerilor de către comunişti. Acuzând fraudarea alegerilor, mii de tineri au a¬prins lumânări pentru „moartea democraţiei” şi au scandat lozinci anticomuniste în centrul Chişinăului. A doua zi dimineaţă, numărul celor care au ieşit în stradă a crescut până la peste 30.000. Primele ore au fost liniştite, dar spre prânz tinerii au aruncat cu pietre şi cu sticle incendiare în clă¬dirile Preşedinţiei şi Parlamentului şi în poliţiştii care le păzeau. Depăşite numeric, forţele de ordine s-au retras şi cele două clădiri au fost „cucerite” de protestatari. Steagul României şi al UE au fost arborate pe cele două clădiri, motiv suficient pentru comunişti să acuze România de tentativă de lovitură de stat.
Statistica neagră a revoltei de la Chişinău
*Singura victimă oficială este Valeriu Boboc, 23 de ani, omorât în bătaie pe 7 aprilie 2009 şi decorat post-mortem pe 7 aprilie 2010.
*Procuratura anchetează moartea altor trei tineri în preajma protestelor – Ion Ţîbuleac, Eugen Ţapu şi Maxim Canişev.
*Sute de protestatari au fost răniţi în timpul manifestaţiilor.
*275 de poliţişti au avut nevoie de îngrijiri medicale.
*Sute de tineri au fost arestaţi şi bătuţi în comisariatele de poliţie.
