1. Scurt istoric al controlului de constituţionalitate în România
Constituţionalistul Ştefan Deaconu a făcut pentru RL o sinteză atât a strămoşilor “Curţii Constituţionale” actuale, cât şi a modului de numire a judecătorilor Curţilor din alte state.
Plecând de la ideea că declararea neconstituţionalităţii unei legi are nu numai implicaţii juridice, ci şi politice, întrucât ea pune în discuţie raporturile justiţiei cu Parlamentul, Constituţia din 1923 a prevăzut că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie, în secţiuni unite, are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor. Astfel, începând cu anul 1923, în România instanţele judecătoreşti inferioare au pierdut dreptul de a verifica pe cale de excepţie legile din punctul de vedere al constituţionalităţii lor, această competenţă revenind în exclusivitate Curţii de Casaţie şi Justiţie. Mai mult, atunci când era chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, această Curte nu urma să judece în secţiuni, ci, având în vedere posibilele implicaţii politice ale procesului, în cadrul unui complet special format cu participarea tuturor secţiilor ei. Constituţia din 1923 mai prevedea că „judecata asupra constituţionalităţii legilor se mărgineşte la cazul judecat”.
Acest tip de control al constituţionalităţii legilor exercitat de către Curtea de Casaţie şi Justiţie s-a menţinut în România sub regimul Constituţiilor din 1923 şi 1938, până în anul 1947. Sub regimul Constituţiilor din 1948 şi 1952 nu este prevăzut nici un fel de control al constituţionalităţii
legilor. Abia în Constituţia din 1965 este reintrodusă această instituţie juridică a controlului de constituţionalitate. De data aceasta, controlul constituţionalităţii legilor era dat în competenţa Marii Adunări Naţionale, controlul devenind unul politic. Acest tip de control se va menţine până în decembrie 1989.
După revoluţia populară din decembrie 1989, legiuitorul constituant român a introdus pentru prima oară în România instituţia controlului de constituţionalitate a legilor, exercitat de un organism jurisdicţional independent numit Curte Constituţională. Acest organism funcţionează după regulile modelului european de control al constituţionalităţii legilor (modelul kelsenian).
2. Modul de numire a judecătorilor de la Tribunalele Constituţionale (similare Curţii Constituţionale) din alte state
Modul de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale este oarecum similar celorlalte state care au un organism similar Curţii Constituţionale româneşti.
Astfel, în Franţa, Consiliul Constituţional este compus din nouă membri aleşi pentru un mandat de nouă ani, ce nu poate fi reînnoit. O treime din membri sunt reînnoiţi o dată la trei ani. Trei dintre membri sunt numiţi de Preşedintele Republicii, trei de Preşedintele Adunării Naţionale şi trei de Preşedintele Senatului. Preşedintele Consiliului este numit de Preşedintele Republicii, dintre cei nouă membri. Funcţia de membru al Consiliului este incompatibilă cu cea de ministru sau de membru al Parlamentului. Pe lângă cei nouă membri, sunt membri de drept ai Consiliului, foştii Preşedinţi ai Republicii.
În Germania, Tribunalul Constituţional Federal se compune din 16 judecători. Jumătate din membri sunt aleşi de Bundestag, cealaltă jumătate de Bundesrat. Ei nu trebuie sa facă parte nici din Bundestag, nici din Bundesrat, nici din Guvernul Federal, nici din organele corespunzătoare ale unui Land.
În Italia, Curtea Constituţională este compusă din 15 judecători numiţi astfel: o treime de către Preşedintele Republicii, o treime de către Parlamentul reunit în şedinţă comună şi o treime de către instanţa judecătorească supremă şi instanţele ordinare şi administrative. Judecătorii Curţii sunt aleşi dintre magistraţii, chiar pensionaţi pentru limită de vârstă, de la instanţele judecătoreşti superioare, ordinare şi administrative, dintre profesorii universitari de drept titulari şi dintre avocaţii cu peste 20 de ani vechime în profesie. Sunt numiţi pentru un mandat de 9 ani şi nu pot fi realeşi. Curtea îşi alege dintre membrii săi, conform legii, Preşedintele, pe o perioadă de 3 ani cu dreptul de a fi reales. Funcţia de judecător al Curţii este incompatibilă cu: aceea de membru al Parlamentului, al unui Consiliu regional, cu exercitarea profesiei de avocat şi cu orice alte funcţii prevăzute de lege.
În Polonia, Tribunalul Constituţional este compus din 15 judecători, numiţi de Parlament (Sejm) pentru un mandat de nouă ani, ce nu poate fi reînnoit. Fiecare dintre judecători este numit individual, pentru un mandat de nouă ani. Judecătorii sunt numiţi de Parlament, cu majoritate calificată. Preşedintele şi vice-preşedintele Tribunalului Constituţional sunt numiţi de Preşedintele Republicii, dintre candidaţii desemnaţi de Adunarea Generală a Judecătorilor Tribunalului Constituţional. Judecătorii Tribunalului beneficiază de imunitate, privarea acestora de libertate fiind condiţionată de votul unei majorităţi de 2/3 a Adunării Generale a Judecătorilor Tribunalului Constituţional. Ei trebuie să se abţină de la orice activitate politică şi nu pot face parte din partide politice sau sindicate.
În Austria, Curtea Constituţională este alcătuită din: Preşedinte, un vicepreşedinte, 12 alţi membri şi 6 membri supleanţi. Preşedintele, vicepreşedintele, 6 membri şi 3 membri supleanţi sunt numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea Guvernului Federal, selectaţi dintre judecători, oficiali administrativi şi profesori de drept titulari. Trei dintre ceilalţi membri, precum şi 2 dintre supleanţi sunt numiţi de Preşedinte, la propunerea Consiliului Naţional. Ceilalţi 3 membri rămaşi, precum şi ultimul dintre supleanţi sunt numiţi de Consiliul Federal. Toţi membrii, inclusiv supleanţii trebuie să aibă studii de drept sau de ştiinţe politice, iar pentru cel puţin zece ani, trebuie să fi îndeplinit o activitate din domeniu. Sunt incompatibili cu calitatea de membru al Curţii: membrii Guvernului Federal sau ai Guvernelor Landurilor, membrii Parlamentului European, membrii partidelor politice. Orice persoană care în ultimii cinci ani s-a aflat într-una dintre situaţiile de incompatibilitate menţionate, nu poate fi numită în funcţia de Preşedinte sau vicepreşedinte al Curţii. Limita de vârstă pentru membrii Curţii este de 70 de ani. Mandatul acestora încetează la data de 31 decembrie a anului în care au împlinit această vârstă.
3. Modul de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale
Prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale s-a înfiinţat, este organizată şi funcţionează Curtea Constituţională a României. Judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru perioade de, respectiv, 3, 6 şi 9 ani. Preşedintele României,
Camera Deputaţilor şi Senatul au desemnat câte un judecător pentru fiecare dintre cele trei perioade. Deoarece numirea în funcţie a judecătorilor CCR stârneşte patimi intense în rândul clasei politice, consultantul politic Bogdan Dima consideră că acest aspect trebuie obligatoriu clarificat cu ocazia revizuirii Constituţie: „Trebuie să găsim soluţii astfel încât să nu mai existe dubii că judecătorii constituţionali sunt partizani politici. Soluţia pe care o propun este una inspirată din Constituţia Germaniei. Judecătorii constituţionali sunt numiţi exclusiv de Parlament dintre magistraţi practicieni cu experienţă îndelungată, dar cu o majoritate de două treimi, astfel încât să existe un consens al forţelor politice cu privire la aceştia. Sigur, există posibilitatea ca o majoritate parlamentară să deţină două treimi din mandate şi atunci există riscul de a-şi numi judecători apropiaţi de interesele respectivei majorităţi. În acest ultim caz, garanţiile suplimentare privind profesionalismul şi activitatea anterioară a judecătorilor, precum şi independenţa acestora faţă de politic ar trebui să prevaleze. Se vehiculează inclusiv ideea ca judecătorii constituţionali să fie aleşi dintre judecătorii Inaltei Curţi, probabil în urma unei selecţii a CSM, caz în care Curtea Constituţională ar face un uriaş pas în zona puterii judecătoreşti. Eu sunt insă un pic reticent la această variantă, deoarece Curtea Constituţională ar trebui să rămână o instanţă politico-jurisdicţională, în sensul kelsenian iniţial, care funcţionează în afara celor trei puteri clasice, controlându-le”.
Simina Tănăsescu precizează că, pentru a repara lipsa de credibilitate a Curţii Constituţionale, în cadrul dezbaterilor organizate de Fundaţia „Horia Rusu” s-a subliniat nu doar necesitatea unor modificări constituţionale, ci şi necesitatea respectării actualei Constituţii: „Dacă prevederea constituţională ce interzice reînnoirea mandatului de judecător la CCR, indiferent că e vorba de un mandat complet ori parţial, ar fi şi ea corect transpusă în legea organică a Curţii şi respectată în practică, probabil că lucrurile ar fi şi mai clare”.
Comisia care a elaborat raportul de revizuire a Constituţiei din care a făcut parte Ioan Stanomir are la rândul său un set de propuneri de selecţie a judecătorilor: “Noi am pledat în raport pentru o lărgire a bazei de recrutare la Curtea Constituţională, pentru includerea între cei care ar fi eligibili a posesorilor de diplome de studii şi de doctorat şi în alte domenii decât dreptul: sociologie, istorie, ştiinţe politice. Noi am sugerat în acest raport acordarea unui statut de protecţie Curţii Constituţionale, care să o pună la adăpost de criticile publice, iar modalitatea este aceea de a preveni cazurile de politizare evidentă. Senatorii, deputaţi sau ministrii nu ar putea fi aleşi la Curtea Constituţională imediat după terminarea mandatului, ci ar fi necesar să se scurgă un număr de până la 4 ani să spunem, pentru a se evita transferul unui personaj politic din Parlament sau din Guvern direct în Curtea Constituţională, transfer care ar ridica problema lipsei lui de independenţă politică”.
Simina Tănăsescu a precizat că în cadrul dezbaterilor publice organizate de Fundaţia „Horia Rusu” s-a vehiculat şi ideea că persoanele care candidează pentru funcţia de judecători CCR, nu ar fi bine să fie complet rupte de viaţa politică: „Mai mult, s-a arătat că ar fi complet ineficientă introducerea unei interdicţii pentru persoanele care doresc să candideze la funcţia de judecător constituţional, prin care să se prevadă că nu au făcut parte în ultimii cinci sau zece ani dintr-un partid politic; există situaţii în care experienţa unui fost politician este mai mult decât necesară, mai ales atunci când se discută despre procedura adoptării legilor ori regulamentele parlamentare”.
Ioan Stanomir concluzionează că indiferent dacă se va opta pentru control constituţional prin intermediul puterii judecătoreşti, sau prin intermediul Curţii Constituţionale, „supremaţia Constituţiei nu trebuie pusă în discuţie, iar judecătorii constituţionali nu trebuie să fie supuşi presiunii publice şi nu trebuie să facă obiectul unor campanii de demonizare şi de linşare mediatică”.
“În limitele revizuirii Constituţiei ar trebui să rămână în viitor doar caracterul democratic al statului. Cred că limba oficială şi caracterul unitar pot fi întotdeauna obiect de dezbatere. Patriotismul constituţional trebuie să fie valoarea centrală, iar în cadrul patriotismului constituţional, identitatea religioasă, etnică sau sexuală devin irelevante.” Ioan Stanomir, consituţionalist
