Resetarea de succes a lui Starmer cu Europa scoate la iveală o incoerență strategică profundă
Ca o boală cronică, incoerența strategică roade tot ceea ce face Marea Britanie în lume. Adevărata realizare a prim-ministrului Keir Starmer – resetarea relațiilor cu Europa continentală (dovadă fiind vizitele recente ale președintelui francez Emmanuel Macron și ale cancelarului german Friedrich Merz) – nu ascunde, ba chiar evidențiază această confuzie de fond.
După 1945, Winston Churchill a imaginat rolul global al Marii Britanii ca fiind la intersecția a trei cercuri: Commonwealth-ul britanic și (pe atunci încă existentul) Imperiu; Europa, a cărei refacere și unificare postbelică le-a sprijinit cu entuziasm; și Statele Unite. Pe măsură ce țările din Commonwealth și-au întărit legăturile în alte părți, primul cerc și-a pierdut semnificația strategică. Angajată în anii ’70 în forma cea mai avansată politic și economic a celui de-al doilea cerc, Uniunea Europeană, Marea Britanie s-a retras ulterior din el. Iar cu naționalismul revoluționar al președintelui Donald Trump, și al treilea cerc e pe cale să dispară. Așadar, o regresie strategică în 80 de ani: trei cercuri, două, unul… aproape niciunul.
Avem trei elefanți în cameră și trebuie doar să avem grijă să nu fim călcați în picioare
În loc să fie la intersecția a trei cercuri, Marea Britanie e acum prinsă între trei elefanți. „Avem trei elefanți în cameră și trebuie doar să avem grijă să nu fim călcați în picioare”, a spus un oficial britanic pentru Financial Times, descriind încercarea lui Starmer de a naviga printre marile puteri economice: SUA, UE și China.
Exact ca Tony Blair în urmă cu un sfert de secol, actualul guvern vorbește despre Marea Britanie ca despre o „punte” între Europa și America. Dar ce fel de punte mai poate fi, când Regatul Unit e în afara UE, iar Trump pune sub semnul întrebării întreaga relație transatlantică, manifestând o ostilitate specială față de UE?
Singura cale logică pentru a duce Brexit-ul la capăt ar fi fost transformarea într-o „Elveție Plus” de pe litoral, un Singapore al Europei de Nord: căutând profit oriunde, indiferent ce fac acele state cu vecinii sau cetățenii lor – o națiune cu morala unui fond speculativ. Ironia face că țara europeană care se apropie cel mai mult de această strategie cinică de „aliniere multiplă” este Ungaria lui Viktor Orbán – membră cu drepturi depline a Uniunii Europene. Dar nici măcar majoritatea susținătorilor Brexit-ului nu au luat vreodată în serios acest model. Marea Britanie, în viziunea majorității cetățenilor săi, nu poate și nu trebuie să fie așa.
Odată cu invazia pe scară largă a Ucrainei de către Putin, instinctele „churchilliene” ale Marii Britanii s-au activat din nou. Acum, lucrăm umăr la umăr cu Franța, Germania și Polonia pentru apărarea Ucrainei și a întregii Europe. Merz și Starmer au semnat un tratat germano-britanic ce oferă un cadru pentru cooperare extinsă. În fața incertitudinilor privind angajamentul lui Trump față de descurajarea nucleară în flancul estic al NATO, vizita de stat a lui Macron la Londra a dus la un anunț fără precedent: singurele două puteri nucleare ale Europei își vor „coordona” descurajarea nucleară și „nu există nicio amenințare extremă la adresa Europei care să nu provoace un răspuns din partea amândurora”.
Asta ne aduce înapoi la întrebarea strategică. Dacă suntem pregătiți să riscăm chiar și existența națională pentru apărarea Europei, nu ar avea sens să avem un cuvânt de spus în felul în care se dezvoltă acea Europă? Și dacă guvernul tău și-a pus toate mizele interne pe creștere economică, așa cum a făcut Starmer, nu ar fi logic să te apropii de cea mai mare piață unică din vecinătate?
Situația actuală: Marea Britanie e pe deplin angajată în apărarea Europei, dar nu beneficiază de niciun avantaj economic din apartenența la Uniunea Europeană. De fapt, plătește un preț – de exemplu, concesii față de francezi în privința pescuitului – doar pentru privilegiul de a contribui la securitatea altora. Vorbind în fața parlamentarilor britanici, Macron a spus: „Uniunea Europeană era mai puternică împreună cu voi, și voi erați mai puternici în Uniunea Europeană.” Adevărat din ambele puncte de vedere. Dar dintre cele două părți, Marea Britanie e cea care a ieșit mai slăbită. În limbaj diplomatic, acum Marea Britanie este „demandeur”-ul – partea care cere ceva. Marile „victorii” diplomatice recente, fie ele în resetarea cu UE sau în acordul comercial cu SUA, constau în realitate în eliminarea unor obstacole care nici măcar nu existau înainte.
Singura soluție strategică logică pe termen lung ar fi ca Marea Britanie să reintre în Uniunea Europeană, înghițindu-și cu greu mândria și acceptând că noile condiții de aderare ar fi mai puțin avantajoase decât cele de dinainte. Soluții intermediare, precum uniunea vamală propusă de liberal-democrați, ar aduce unele beneficii economice modeste. Dar doar o reintrare deplină în UE ar oferi atât beneficiile economice pe scară largă, cât și influența politică de a modela viitorul Europei – și, prin Europa, al lumii. Într-o junglă plină de elefanți, e bine să fii tu însuți un elefant – sau măcar să călărești unul.
Orice guvern britanic serios în privința interesului național pe termen lung ar trebui să aibă această logică strategică în minte. Dar politica britanică e departe de acest punct. Nici măcar liberal-democrații nu susțin revenirea în UE, iar cel care domină discursul politic e cel mai de succes politician anti-european din țară: Nigel Farage. Liderii europeni văd asta și nu au nici ei chef de „remăritiș”. Rănile Brexit-ului sunt încă proaspete, iar ruptura actuală între securitate și economie le servește lor mai bine decât servește Marii Britanii. Oricum, UE are deja suficiente griji interne.
Așa că ce rămâne? Navigarea haotică, improvizația. Din fericire, britanicii sunt maeștri la asta. Cu ani în urmă, am citit un articol într-o revistă germană despre Marea Britanie care vorbea despre „die Philosophie des Durchmuddelns” – filosofia britanică a „descurcărelii”. (Doar Germania putea transforma improvizația într-o filozofie.) Deși stângaci în politica internă, Starmer s-a dovedit extrem de abil în relațiile internaționale: cu Macron, Merz, Ursula von der Leyen, dar și cu Trump și Volodimir Zelenski. A arătat leadership real în privința Ucrainei și cu siguranță și-a ținut promisiunea de a face Marea Britanie „serioasă din nou”.
Cabinetul său e format din persoane care, ca și el, par bine intenționate, competente și decente. Poate puțin plictisitoare – dar o privire spre administrația Trump arată că există lucruri mai rele. Marea Britanie are o grămadă de probleme, dar la fel are și orice altă țară europeană. Democrația britanică a rezistat testului de stres al Brexit-ului mai bine decât democrația americană rezistă testului Trump. Social și cultural, există încă multe de apreciat la toleranța, creativitatea și umorul cotidian britanic.
Așadar, dacă cineva poate face din improvizație un succes, aceea e Marea Britanie. Dar s-ar descurca mult mai bine dacă ar avea o idee mai clară despre unde vrea să ajungă în lume peste zece ani. Așa cum se spune în Talmud: dacă nu știi unde vrei să ajungi, orice drum ți se pare bun.
Citește și: Lupta pentru viitorul Europei
