Jurnaliștii și establishmentul democrat trebuie să învețe din propriile greșeli
Nimic nu e mai insuportabil decât cineva care spune „Ți-am spus eu”; așa că te rog să mă ierți pentru că sunt insuportabil. Pe 29 septembrie 2023, după câteva luni petrecute în Statele Unite, am publicat o rubrică bine rezumată în titlul din The Guardian: „Dacă Joe Biden nu se retrage, lumea trebuie să se pregătească pentru Președintele Trump 2.0”. Nu vom ști niciodată cu certitudine ce s-ar fi întâmplat dacă…, dar sunt șanse mari ca, dacă Biden ar fi lăsat loc pentru alegeri primare democrate în toamna lui 2023, cel mai puternic candidat ar fi putut să-l învingă pe Trump. Întreaga lume ar fi fost scutită de dezastrul care se desfășoară acum.
Poți spune: „Degeaba plângem după laptele vărsat”. Da, dar întotdeauna merită să învățăm lecții pentru viitor. Sunt din nou în SUA și un sondaj recent realizat pentru Wall Street Journal a arătat că 63% dintre alegători au o părere nefavorabilă despre Partidul Democrat. Ca să spunem lucrurilor pe nume: democrații au un drum lung de parcurs.
Așadar, care sunt lecțiile corecte? Scopul menționării acelui articol vechi nu e de a mă lăuda cu vreo înțelegere specială a politicii de la Washington; dimpotrivă – ideea e că nu aveam nicio informație privilegiată. Era pur și simplu nebunie curată să promovezi un candidat evident bătrân și fragil, care ar fi avut 86 de ani la finalul celui de-al doilea mandat. Spre comparație, liderii Uniunii Sovietice – epitomele gerontocrației decrepite – aveau, la momentul decesului lor deloc regretat, 75 de ani (Leonid Brejnev), 69 (Iuri Andropov) și 73 (Konstantin Cernenko).
Nu era nevoie de cunoștințe speciale ca să vezi asta – și majoritatea americanilor deja o văzuseră. La momentul în care am scris articolul, un sondaj arăta că 77% dintre americani considerau că Biden este prea bătrân pentru a fi președinte încă patru ani. Doar insiderii politici, comentatorii liberali, establishmentul democrat, continuau să fie de acord cu președintele, cu familia sa și cu ceea ce era (nu inventez!) numit informal „Politbiroul” consilierilor săi cei mai apropiați – că el era singurul om potrivit pentru această slujbă.
În cartea lor recentă, Original Sin, jurnaliștii Jake Tapper (CNN) și Alex Thompson (Axios) susțin, după cum sugerează subtitlul, că a existat o mușamalizare. Familia lui Biden și „Politbiroul” au încercat să ascundă declinul său cognitiv abrupt, limitând majoritatea întâlnirilor la intervalul 10:00 – 16:00. Până și membrii Cabinetului nu l-au mai văzut de aproape luni de zile, iar interviurile în profunzime cu presa au fost la fel de rare ca o paradă a mândriei la Vatican.
Deși autorii împart cu generozitate vina între președinte, soția sa, alți membri ai familiei și consilierii apropiați, există un grup de oameni pe care în mod curios îi ocolesc: pe ei înșiși și pe colegii lor jurnaliști din cercurile influente ale Washingtonului. N-am revizuit toate reportajele lor de la CNN și Axios, și cu siguranță sunt materiale care le pot apăra reputația profesională. Dar nu există îndoială că jurnaliștii politici americani, în general, și comentatorii liberali, în particular, au fost lenți și târzii în a spune ceea ce majoritatea americanilor „obișnuiți” văzuseră deja demult.
De ce? Ezra Klein, de la The New York Times, aprofundează acest subiect într-un episod excelent al podcastului său. Recunoscând franc că apelul său din februarie 2024 către Biden de a se retrage a fost „tardiv”, Klein explorează, în discuție cu Tapper, de ce majoritatea celorlalți au fost și mai târzii. Răspunsul pare să fie un amestec de factori: teama jurnaliștilor de a pierde accesul; tribalismul vindicativ al establishmentului democrat; reverența față de o președinție imperială; frica de Trump; îngrijorarea privind Kamala Harris ca alternativă prezumtivă.
Frica de a pierde accesul este o boală profesională a jurnalismului. „Ai senzația că îți distrugi dintr-o dată toate relațiile cu Casa Albă,” spune Klein, amintind de demersul său din februarie 2024. „Da, nu doar cu Casa Albă, ci și cu Partidul Democrat,” adaugă Tapper. În jurnalul meu din septembrie 2023 am notat o conversație privată cu un editorialist din Washington: „Da, Biden ar trebui să se retragă. El [editorialistul] nu poate spune asta.” (Nota continua: „Jill Biden ar putea, dar îi place situația.”)
Știu, și din alte surse, cât de amenințător putea fi establishmentul democrat atunci când încerca să reducă la tăcere orice întrebare privind capacitatea lui Biden de a mai conduce. Chiar și în articolele critice care totuși au apărut în presa americană exista un fel de deferență reziduală față de președinție – ca și cum i s-ar fi cerut unui rege să abdice, nu doar unui politician să facă un pas înapoi. Asta se trage, parțial, din dispozitivul constituțional american de 237 de ani, care combină prim-ministrul și monarhul într-o singură persoană. În Marea Britanie, ne rezervăm deferența pentru rege, în timp ce prim-ministrul este fript în fiecare miercuri la Ora Întrebărilor din Camera Comunelor. Cineva în starea de decrepitudine a lui Biden din 2023 n-ar fi rezistat două săptămâni la Westminster.
Apoi, mai era și panica față de Trump, iar după succesele democraților la alegerile de la mijloc de mandat din 2022, s-a creat impresia că Biden e singurul care-l poate învinge. Cu atât mai mult cu cât alternativa prezumtivă era Harris, percepută ca un candidat relativ slab. Și astfel, de frica să nu o primească pe Kamala și apoi pe Trump, au primit exact Kamala și apoi Trump.
Așadar, câteva lecții sunt clare. Tapper și Thompson își încep cartea cu un citat din George Orwell: „a vedea ce e în fața nasului tău cere un efort continuu”. Dar Orwell ne cere și să spunem ceea ce vedem, chiar – sau mai ales – atunci când e inconfortabil pentru propria tabără. Asta e dubla misiune a jurnalistului: să vadă și să spună.
Pentru establishmentul democrat: nu încercați să intimidați presa în autocenzură cu argumentul că ajută inamicul. V-ați fi servit mai bine dacă jurnaliștii și-ar fi făcut treaba, în spiritul lui Orwell. Apoi: înlocuiți-vă garda veche. Chuck Schumer, liderul majorității democrate din Senat, este mai bătrân decât Cernenko și îl ajunge rapid din urmă pe Brejnev. Ah, da – și ascultați pur și simplu oamenii pe care pretindeți că îi reprezentați.
Tragedia întregii povești este că democrații au un rezervor bogat de talente în generațiile mai tinere – de la Pete Buttigieg, Josh Shapiro, Gretchen Whitmer și Gavin Newsom până la noua vedetă din New York, Zohran Mamdani. Nu au încă o platformă comună care să poată câștiga o alegere prezidențială, dar gânditori ca Klein și Derek Thompson, coautori ai cărții Abundance, cealaltă carte a momentului, lucrează deja la idei bune. Democrații ar putea câștiga probabil Camera Reprezentanților la alegerile de la mijloc de mandat de anul viitor, cu câteva figuri noi – și concentrându-se pe consecințele deja vizibile ale lui Trump pentru clasa muncitoare și cea mijlocie americană. Dar până în 2027, în preajma următoarelor alegeri prezidențiale, vor avea nevoie de tot ceea ce au eșuat spectaculos să producă în 2023.
