Iată că trupa-fanion a scenei româneşti a reuşit să împlinească destinul eşuat al celor trei surori, ajungând acolo unde Olga, Maşa şi Irina şi-au dorit atât de mult, dar în zadar, să meargă: „La Moscova, la Moscova”.
Teatrul Bulandra a participat la Festivalul Uniunii Teatrelor Europene cu două spectacole ale sale chiar pe texte ruseşti: „Însemnările unui necunoscut”, în regia lui Alexandru Darie şi „Ivanov”, regia Andrei Şerban.
Îţi trebuie mult curaj ca să joci în faţa ruşilor texte de Dostoievski şi Cehov. Ar putea fi chiar un gest sinucigaş, echivalând cu un salt la trambulină fără plasă de siguranţă, cu atât mai mult cu cât toate celelalte trupe care au prezentat spectacole în festival au jucat pe texte occidentale. E ca şi cum ar veni acum la noi nişte japonezi să joace Caragiale. I-am privi poate ca pe ceva exotic, dar cu siguranţă am avea pretenţia că noi ştim mult mai bine decât ei despre ce e vorba în piesele lui Nenea Iancu. Sau, cum a spus Andrei Şerban, e ca şi cum ne-am duce noi, românii, să jucăm Shakespeare la Stratford upon Avon sau la Teatrul Globe. Surpriza de proporţii a turneului a fost însă exact aceea că spectacolele Teatrului Bulandra chiar le-au dat nişte lecţii ruşilor, lucru recunoscut până şi de actorii de la Malîi Teatr (scena pe care se vorbeşte, conform legendei, cea mai curată limbă rusească), unde au jucat artiştii noştri.
Teatrul Malîi, adică Teatrul Mic, este situat exact lângă Teatrul Mare, celebrul Balşoi, iar sala este o bijuterie, cam ca cea a Teatrului Odeon la scară mult mai mare. În cele două seri în care au jucat artiştii români sala a fost arhiplină, ocupându-se până şi strapontinele. Obişnuiţi cu un Dostoievski foarte grav şi cu un Cehov mai blegos (genul acela de dramă patetică, matriţa în care i-a pecetluit definitiv Stanislavski piesele lui Cehov, care degeaba insista disperat că el a scris de fapt comedii), unii spectatori mai tradiţionalişti au fost mai întâi uşor şocaţi de iureşul de mişcare şi de energia debordantă a montărilor noastre. După ce şi-au revenit din uimire însă, cei mai mulţi s-au lăsat definitiv seduşi de propunerile ro-mâneşti. Iar la finalul celor două reprezentaţii s-a aplaudat în picioare şi s-a strigat: „Maladeţ! Maladeţ!”, adică „Bravo! Bravo!”, minute în şir. Pentru ca la sfârşitul spectacolului „Ivanov” actorii Teatrului Malîi, în calitate de spectatori, să facă o mică revoluţie. Când directorul lor s-a urcat pe scenă pentru a ţine un scurt speech, au început să urle cât îi ţineau plămânii lor de actori de la teatrul unde se rosteşte cel mai frumos în ruseşte: „Pleacă tu de-acolo! Actorii pe scenă! Actorii pe scenă! Să vină Borkin, Borkin, Borkin! Borkin şi Ivanov!”. Ei îi chemau imperativ cu aplauze la scenă deschisă pe actorii români, desemnându-şi dintre ei şi preferaţii, pe Marius Manole (interpretul lui Borkin) şi pe Vlad Ivanov (interpretul eroului al cărui nume îl poartă). Succes total, triumf! Moscova a fost cucerită!
Regizorul Andrei Şerban remarca după reprezentaţie că acest succes este cu atât mai valoros cu cât spectacolul „Ivanov” a trebuit să fie în bună măsură refăcut pentru că scena de la Malîi nu se potrivea cu cea de la Grădina Icoanei. În plus, montarea românească a folosit prima variantă a textului, cea mai puţin cunoscută, în care Ivanov, în final, îşi dă duhul pur şi simplu, stupid, fără a avea nimic eroic nici măcar în moarte. „Cehov a scris piesa cu un final care a căzut la cenzură. Ivanov murea banal, mediocru, fără nici un rost, exact aşa cum a trăit. Dar cenzorii au venit şi au spus că acest om obişnuit, care nu a făcut fapte bune, ba mai mult, după ce nevasta îi moare fără ca el să sufere prea tare, se recăsătoreşte repede cu o tânără, nu reprezintă un model şi că măcar finalul trebuie să fie unul moralizator. Aşa că Cehov a schimbat sfârşitul punându-l pe Ivanov să se împuşte”. Prima variantă a textului nu se joacă aproape deloc, aşa că acest lucru a reprezentat pentru trupa Teatrului Bulandra încă un pariu, din fericire, câştigat.
În puţinul timp liber pe care l‑au avut la dispoziţie, actorii au vizitat casa lui Cehov din Moscova, exact aceea în care el, la vârsta de 26 de ani, a scris „Ivanov”. „Adică, Cehov a trăit aici cu gândul la mine?”, întreba amuzat Vlad Ivanov, care vorbeşte de destin atunci când îşi explică distribuirea sa în acest rol. Vlad Ivanov, sau „Volodea”, cum îi ziceau colegii lui ruşi din filmul „Concertul”, a fost recunoscut pe stradă chiar în Piaţa Roşie de nişte spanioli. „Crematorium?”, l-au întrebat ei. „Si, si”, a răspuns el, căci turiştii spanioli îl recunoscuseră dintr-un serial de succes difuzat în ţara lor, serial în care Vlad Ivanov juca (cum alt-fel?) un mafiot rus. După ce spaniolii l-au fotografiat din toate poziţiile, colegii lui Ivanov şi-au exprimat admiraţia. „Băi, Vlade, că eşti vedetă în România ştiam. Dar la Moscova? Să fii recunoscut în Piaţa Roşie şi încă de nişte spanioli? Aferim!”
Nici Kremlinul nu mai e ce-a fost
Până în ultima zi, toată lumea îşi făcuse măcar parţial datoria de turist, mai puţin Marius Manole, care nu mersese decât pe traseul hotel-teatru-teatru-hotel, cu scurta, dar obligatoria, escală la cârciuma intitulată, „ruseşte”, „Flat Iron”.
În ultima zi, când toată lumea era cu bagajele adunate în hol, Manole a cerut un scurt răgaz să vadă şi el Piaţa Roşie cu al ei Kremlin, ca să nu fi făcut totuşi drumul până la Moscova degeaba. Asta mi-a amintit de eroul lui Venedikt Erofeev din „Moscova-Petuşki” care are un discurs atât de sugestiv: „Toţi spun: «Kremlinul, Kremlinul». Pe toţi i-am auzit vorbind despre el, dar eu nu l-am văzut niciodată. De-atâtea ori (de-o mie de ori), beat sau mahmur, am străbătut Moscova de la nord la sud, de la vest la est, de la un capăt la altul şi la nimereală – şi niciodată n-am văzut Kremlinul”. Şi, asemenea lui Vanecika al lui Erofeev, care, atunci când nu se mai aştepta a văzut Kremlinul, dar nu i-a mai folosit la nimic, la fel şi Marius Manole a revenit la hotel dezamăgit: „Un rahat de piaţă. Mare lucru! Mai frumos e pe Lipscani!”.
