Anul trecut, regizorul Kevin MacDonald şi producătorul Ridley Scott au lansat un apel neobişnuit: posesorii de camere video din întreaga lume erau rugaţi să filmeze, în ziua de 24 iulie, o bucată din viaţa lor – şi să o posteze apoi pe YouTube. Filmul alcătuit din aceste filmări-document a intrat săptămâna trecută în cinematografe.
Cifrele pe care producătorii filmului le-au făcut publice sunt într-adevăr fascinante: 80.000 de oameni din 140 de ţări au trimis înregistrări care însumau 4.500 de ore de film; prima şi cea mai mare dificultate cu care s-au confruntat realizatorii a fost catalogarea filmelor primite. O echipă formată din 24 de oameni – compusă atât din cunoscători ai mai multor limbi străine, cât şi din persoane din industria cinematografică – a vizionat întregul material, acordând fiecărei filmări o notă între 1 şi 5 (editorul filmului, Joe Walker, avea să remarce mai târziu că majoritatea clipurilor au primit de la juriu nota 2). Odată încheiat acest proces, regizorul Kevin MacDonald – câştigă-torul premiului Oscar în anul 2000 pentru cel mai bun documentar, cu filmul „O zi în septembrie” – a vizionat cele 300 de ore alese de echipa de selecţie, încercând „să lase filmările să decidă singure temele şi structura filmului”.
De la răsărit la apus, de la viaţă la moarte
Walker descrie modul în care el şi regizorul au abordat filmul astfel: „Am vrut de la bun început să avem mai multe structuri, deci nu este numai de la miezul nopţii până la capătul zilei, ci şi de la lumină la întuneric şi de la viaţă la moarte. Am încercat să punem anumite lucruri la un loc, să le facem să rezoneze împreună şi să provocăm la gândire”. MacDonald vede filmul ca „o metaforă a experienţei internautice, în care se trece dintr-un loc în altul într-un mod aproape aleatoriu”; deşi documentarul său „nu are o poveste tradiţională sau o naraţie clasică, are o mişcare tematică şi personaje care apar de mai multe ori”.
Un film – o mie de eroi
Ce face din „O zi din viaţă” un film reuşit (şi impresionant) nu sunt însă neapărat intenţiile regizorale – probabil că fiecare regizor ar fi făcut acest film în alt mod, şi este greu de crezut că vreunul ar reuşi să împlinească aş-tep-tările tuturor spectatorilor -, ci personajele care apar, fie şi numai pentru câteva minute, şi care oferă spectatorului posibilitatea să se identifice cu (sau să înţeleagă pe) cineva aflat uneori la celălalt capăt al pământului. Totodată, în filmul lui MacDonald fiecare personaj este şi un erou – chiar dacă aceşti eroi sunt oameni mici şi neînsemnaţi, pe care cel mai probabil nu îi vom revedea vreodată şi despre a căror soartă nu vom mai afla nimic.
Printre ei se numără un băiat din Peru care nu pare să aibă mai mult de 10 ani (însă are deja o filozofie de viaţă impresio-nantă) şi care trăieşte din lustruitul pantofilor pe străzile Limei; o fetiţă din Italia, care îşi începe ziua extaziată că în cursul acesteia va avea ocazia să fie vârful unei piramide umane, şi un coreean care face înconjurul lumii pe bicicletă, dar care nu mai crede că scopul iniţial al acţiunii sale, şi anume împăcarea celor două Corei, va putea fi atins. Una dintre cele mai emoţionante secvenţe este cea în care un bărbat din Japonia îşi trezeşte fiul dimineaţa; băiatul este obosit şi plângăcios şi ar vrea să mai doarmă. Cu ochii lipiţi de somn, copilul îl ajută pe tatăl său să facă un ritual religios – o mică ceremonie în amintirea mamei copilului, care zâmbeşte dintr-o fotografie. Poate că aceasta este lecţia principală a filmului: ceea ce îl defineşte pe om – veselia, tris-teţea, viaţa, moartea – poate fi înţeles de oricine, oriunde, oricând; umanitatea este, în cele din urmă, universală.
80.000 de oameni din 140 de ţări au trimis înregistrări care însumau, în total, 4.500 de ore de film.
