Zilele Europene ale Operei au fost sărbătorite sâmbătă la Bucureşti printr-un eveniment pe cât de frumos, pe atât de nonconformist. Pentru a face din operă şi dans în special, şi din cultură, în general, un fenomen prietenos şi cât se poate de puţin scorţos, un grup de artişti a coborât în stradă. Ei au fost conduşi în „luptă” de un autentic general al artelor spectacolului, unicul şi irepetabilul coregraf, balerin, poet şi eseist Gigi Căciuleanu.
El a răspuns invitaţiei făcute de către Asociaţia Prietenii Operei condusă de Gilda Lazăr. Dacă anul trecut, soliştii Operei Naţionale din Bucureşti sărbătoriseră acelaşi eveniment la „Caru cu bere”, deghizaţi în chelneri sau simpli consumatori, care la un semn au început brusc să cânte arii, de data aceasta, de la mesele unei terase de pe Lipscani s-au ridicat dansatorii (de fapt dans-actorii, cum le spune maestrul lor vrăjitor) ce fac parte din trupa intitulată „Gigi Căciuleanu Romania Dance Company”, care, ocupând strada, au început să interpreteze în avanpremieră absolută un fragment din viitorul lor spectacol „D’ale noastre”, montat de Gici Căciuleanu la Teatrul Naţional din Bucureşti pornind de la textele lui Caragiale.
Cucerit de dansul jucăuş al dans-actorilor, dar şi atras ca de un magnet de spiritul lui Caragiale, „boborul” s-a adunat puhoi, lăsându-şi nesupravegheate micul şi berea de pe masă, ca pe vremuri la „comediile” de la „Union”. Spectatorii ad-hoc, români sau străini veniţi să viziteze Centrul Istoric, locul cel mai cool din Bucureşti, şi-au scos la repezeală telefoanele mobile sau aparatele foto hotărâţi să imortalizeze momentul. Secvenţa era cu atât mai interesantă cu cât teatrul coregrafic creat de Gigi Căciuleanu se desfăşura pe o muzică pe cât de ciudat mixată, pe atât de „a noastră”, cum zice titlul spectacolului: o muzichie populară, de extracţie lăutărească, veselă nevoie mare, marca DJ Vasile, amestecată cu fragmente pretenţioase de operă şi muzică simfonică. Între cele două straturi muzicale era o diferenţă ca de la cer la pământ, cam ca diferenţa dintre pretenţiile de mari doamne ale Ziţei şi Vetei, care mergeau la Union să vadă comediile franţuzeşti deşi nu pricepeau o boabă din ce se rostea pe scenă, şi realitatea „din teren”.
Publicul i-a aplaudat îndelung pe dans-actorii lui Căciuleanu, care s-au simţit obligaţi să le dea spectatorilor un bis. „Cine-s tinerii ăstia?” „Unde-i mai putem vedea?”, se întrebau între ei cei prezenţi. Misterul s-a spulberat când, la final, au început să fie fluturate pancarte cu „Zilele Europene ale Operei sărbătorite de Friends of Opera.” „A, deci la Operă să mergem să-i vedem?”, s-au lămurit unii. Chiar dacă nu îi vor găsi pe dans-actorii lui Căciuleanu la Operă, ci la Teatrul Naţional, nu e rău deloc să încerce şi un spectacol de operă ba, dimpotrivă.
Dacă Asociaţia Prietenii Operei este la a doua tentativă de popularizare a culturii în rândul „maselor largi, populare”, cum se spunea pe vremuri, Gigi Căciuleanu a creat o întreagă tradiţie în acest sens. Baletul Naţional din Chile, compania pe care el o conduce şi care a putut fi admirată şi în România anul trecut în cadrul Întâlnirilor JTI cu spectacolul „Noche Bach”, a jucat adeseori în spaţii neconvenţionale: în muzee, în parcuri, pe străzi, în pieţe publice, în ideea, care e şi motorul manifestării de pe Lips-cani, că a venit timpul ca arta să coboare din turnul de fildeş al scenelor instituţionalizate şi să se reîntoarcă la popor, după modelul artiştilor ambulanţi de acum câteva secole. Sigur că ideea nu este ca artistul să rămână în stradă cu poporul la un mic şi-o bere, ci să-l seducă pe omul care nu face parte din publicul de operă, de teatru sau de dans să vină el spre plăcerile mai rafinate, ale spiritului.
Caragiale, internaţionalizat
Cum Gigi Căciuleanu este şi un vorbitor desăvârşit şi un om deschis oricând la dialog, după ce happeningul s-a încheiat, el a mai stat apoi la poveşti cu cei interesaţi de ceea ce se petrecuse pe stradă, explicându-le că este vorba despre un fragment din spectacolul său dedicat lui Caragiale ce va avea premiera la TNB pe 15 iunie. „Am folosit în spectacol muzica lui DJ Vasile, asezonată cu Beethoven, Mozart, Verdi şi altele. Dacă considerăm că muzica lui DJ Vasile e cozonacul, celelalte inserturi muzicale sunt stafidele. Sigur că muzica principală e de inspiraţie ţigănească, lăutărească, dar aceasta pentru că susţine comportamentul personajelor. E a noastră. Iar inserturile culte, inocente de altfel, sunt menite să universalizeze com-portamentul personajelor.
Sigur că la Caragiale avem de-a face cu români, dar eu am vrut să spun că acesta nu e doar un mod de a fi strict românesc. Intenţionez să-l scot pe Caragiale din specificul local pentru ca spectacolul să poată fi înţeles şi de un chilian şi de un francez, de oricine. Personajele le-am gândit mai degrabă pe tipologii ca «Frumosul urbei», «Frumoasa urbei», grupul din «D’ ale carnavalului» l-am numit «Cvintet de mahala». Nu am vrut să fac din Caragiale ceea ce ar face orice regizor de teatru şi nici ceea ce ar face orice coregraf. Pentru că eu fac teatru coregrafic, iar oamenii cu care lucrez se numesc dans-actori. Pina Bausch a făcut teatrul-dans, iar eu, mergând chiar mai departe, am făcut teatrul coregrafic. Ea a folosit dansatori şi i-a făcut actori, reuşind să aducă în săli, la spectacole de dans, publicul de teatru.
Eu am luat actori care, intrând într-o spirală ascendentă, redevin dansatori, având preocuparea funcţionării mecanismelor corporale la fel de mare ca pe cea a funcţionării mecanismelor teatrale. Cum nu le pot vorbi actorilor pe limba dansului, a trebuit să le dau nişte indicaţii mai altfel. Le-am spus că noi lucrăm cu nişte pachete de energie (mişcarea, gestul) suprapuse pe nişte pachete de timp (muzica, ritmul, melodia). Nu e cazul ca ei să danseze ca nişte balerini, Doamne fereşte, mai ales la Caragiale. Eu îmi doresc ca, la spectacolul ăsta, în final să ajungem la un fel de sârba în căruţă, la o paranghelie generală, cam cum se petrec lucrurile în cavoul familiei Duduleanu din «Gaiţele» lui Kiriţescu”.
