Stagiunea 2011-2012 va fi stagiunea Caragiale. Teatrul de Comedie a scos deja la rampă o primă piesă – „O scrisoare pierdută – în regia lui Alexandru Dabija, în care Mihaela Teleoacă joacă o Zoe modernă, cerebrală, deloc patetică, care iubeşte oamenii din jur şi, mai ales, are puterea de a ierta.
Tot în această toamnă, Teatrul de Comedie ne invită într-un nou spaţiu, la Romexpo, unde se joacă „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, în regia lui Silviu Purcărete, cu Mihaela Teleoacă în rolul Fidelinei. După cum ne-a recunoscut, 2011 a fost anul marilor întâlniri pe scenă pentru ea şi urmează stagiunea marilor provocări.
În curând se deschide stagiunea. Cum vă găseşte noua stagiune?
Mihaela Teleoacă: Trebuie să recunosc că a fost anul marilor întâlniri pe scenă, atât cu actori mari – Marcel Iureş, Horaţiu Mălăele -, cât şi cu regizori foarte buni – Silviu Purcărete, Alexandru Dabija. Este stagiunea marilor provocări. Sper să nu fiu uşor depăşită, sper să pun frână şi să mă aşez ca o cloşcă pe ouă şi să văd exact despre ce este vorba. Pentru că primele spectacole fără doar şi poate sunt stăpânite de emoţii, de ochiul critic al colegilor, al familiei, al prietenilor care te cunosc într-un fel, dar vin la teatru să vadă altceva din tine.
Emoţiile sunt mari, ca la prima stagiune de exemplu?
M.T.: Sigur! Odată cu trecerea anilor, emoţia creşte în pragul premierei. Într-un fel, ea se opreşte în clipa în care ai păşit pe scenă. Atunci, al treilea ochi se aşază undeva deasupra ta şi vezi exact unde eşti, ce piesă joci, îţi vezi partenerii, decorul şi ştii exact că începe o altă lume.
Pretenţiile cresc şi ele, odată cu emoţiile?
M.T.: Sigur că da! Acum, ciocnirea între generaţii are loc, fără doar şi poate. Apare în sală ochiul critic al tinerei generaţii, care are curajul să vină să te tragă de mânecă şi să-ţi spună dacă i-a plăcut sau nu. E o altă provocare, una creativă, productivă. Îmi place.
La ultimul interviu, ne vorbeaţi despre mentalitatea oamenilor vizavi de Teatrul de Comedie. Dacă vin aici, ei aşteaptă să râdă. Cum stau lucrurile acum?
M.T.: Uşor, uşor publicul a înţeles că, dacă vine la Teatrul de Comedie, nu e musai să vadă o comedie. Încă întreabă la casă „e vorba de o comedie?”. Noi am afişat pe frontispiciul teatrului titluri precum „Înmormântarea”, „Cui i-e frică de Virginia Woolf” sau „Fitness” şi mulţi s-au speriat, pentru că un om simplu nu s-ar gândi nici un moment că „Înmormântarea” poate fi o comedie spumoasă. Publicul de la Comedie s-a extins, a devenit public de teatru, care gustă din fiecare gen. Vorba umblă repede şi lumea vine să vadă piesele.
E aşa puternică reclama din vorbă în vorbă?
M.T.: Foarte puternică! Mult mai puternică decât cronica teatrală, decât bannerele. O cronică de teatru poate stârni curiozitatea unui spectator. Acesta vine la un spectacol, controversat sau nu, cu sufletul limpede, vine să-l privească. E adevărat că nu prea mai poţi vinde gogoşi! A mers foarte bine o perioadă, şi nu vorbesc numai despre teatru. Acuma, de ce să mint, în Teatrul de Comedie se face un teatru de calitate.
În interviul anterior ne spuneaţi că nu aţi luptat pentru nimic, ştiind că lucrurile vin de la sine.
M.T.: E foarte important să nu rămâi cantonat într-un stil. Revin la tânăra generaţie, faptul că am participat la un festival cu un logo foarte interesant – Festival independent de orice (Undercloud) – mi-a plăcut mult, pentru că am văzut multe spectacole cu tineri. Ador spectacolele cu tineri, merg în orice fel de spaţiu să-i văd. Îmi place tot ce vine din şcoala nouă de teatru şi curajul lor de a se arunca în tot felul de proiecte, de a juca în spaţii neconvenţionale, doar cu gândul de a nu-şi ieşi din mână.
E interesant ce spuneţi, mai ales că tot mai des auzim fraze de genul „nu se mai face şcoala de actorie de altădată”.
M.T.: O prostie! Ce tâmpenie! Ne cantonăm în nişte fraze comuniste… Nu, nu cred în aşa ceva. Şcoala a rămas aceeaşi, au rămas aceeaşi profesori, e adevărat că am pierdut mulţi dintre ei, dar asta nu înseamnă că s-a diluat calitatea institutului. Actorii tineri au mult bun simţ şi actoria e o meserie în care se lucrează cu sufletul. Nu au cum să iasă ştifturi de oameni. În institut nu intră oameni fără talent, nimeni nu-şi asumă riscul să bage în şcoală un om netalentat, pe care apoi îl prezintă pe scândură şi spune „am fost profesorul acestui om”. Profesorii nu amăgesc oamenii, n-au dat cu miere pe institut să vină toate gângăniile, vin oameni care au ceva de spus.
Apoi, nu ţine de vârstă, nu trebuie să ai 40 de ani ca să aduni roluri, sunt întâmplări. Te poţi întâlni sau nu te poţi întâlni cu Tompa Gabor sau cu Laszlo Bocsardi sau cu Silviu Purcărete. Asta nu înseamnă că Mihaela Teleoacă este o actriţă mediocră pentru că nu s-a întâlnit cu ei. Norocul a fost de partea mea, s-a întâmplat ca drumurile noastre să se intersecteze. Am lucrat cu Alex Mihail, Andreea Vulpe, Mihai Bisericanu – oameni din tânăra generaţie – sunt oameni bogaţi în interior, când propun un proiect au un gând, sunt plini de energie pozitivă. E o mare calitate a lor că sunt îndrăzneţi. E bine să-i cunoşti pe toţi şi să poţi lucra cu toţi.
Sunt 18 ani de când faceţi teatru profesionist. Sunteţi mulţumită de felul cum s-au aranjat lucrurile?
M.T.: Întotdeauna le-am privit ca pe nişte provocări. De la Tompa Gabor am învăţat că în momentul în care te apuci de un spectacol, de un rol, nu te gândeşti la tot ce urmează să fie spectaculos, cum vei uimi publicul. Întâlnirea e foarte importantă, între actori şi regizori, între actori şi scenografi, între actori şi public, actorii între ei, mai ales că sunt tot mai dese permutările, lucrăm cu colegii noştri din alte teatre. Nu mă gândesc la ce-o să fie, la rezultat, eu vin şi-mi pun trei sferturi din sufletul meu pe tavă, o parte îl păstrez şi pentru familia mea.
Vorbiţi-ne puţin despre „O scrisoare pierdută”, spectacol cu care Teatrul de Comedie „deschide” stagiunea Caragiale.
M.T.: A fost foarte greu, trebuie să recunosc. În ultimul an n-am vizionat nici o înregistrare cu vreo piesă de-a lui Caragiale, am încercat să-mi şterg din minte replici care au o sonoritate şlăgăroasă. Pentru că am ştiut că în clipa în care prezint un asemenea spectacol, inclusiv publicul va spune replicile odată cu noi. Eu şi domnul Dabija suntem la a treia colaborare. Au fost o întâmplare şi un mare noroc faptul că dânsul a vrut să facă acest spectacol şi faptul că eu am fost aleasă pentru rolul lui Zoe, rol dorit, de altfel, de toate actriţele din teatru. Nu mi-am spus niciodată „eu vreau să joc rolul Zoe” şi pentru că nu m-am gândit înainte la el, şi pentru că sufletul mi-a fost aşa liber, a apărut o Zoe groaznic de cerebrală şi rece, deloc patetică, care-şi urmăreşte scopul. În acelaşi timp o Zoe care iubeşte, îl iubeşte pe Trahanache, îl iubeşte pe Tipătescu, şi poate l-ar iubi puţin şi pe Caţavencu. E adevărat, povestea e localizată într-un spaţiu uşor insalubru, acolo unde se petrec – inclusiv în societatea actuală – toate lucrurile murdare, şi meschine, şi de partid, din politică în general. Foarte important: nu am avut ca indicaţie nici o trimitere la vreun om politic, la vreo femeie din politică, nu reprezint pe nimeni, sunt doar eu, Mihaela Teleoacă, care interpretează rolul lui Zoe Trahanache.
A fost greu şi pentru că e o propunere groaznic de modernă a domnului Dabija. De aici şi comentariile de genul „Caragiale nu este deloc aşa”. Alte persoane au spus „da, asta este o Zoe a anului 2011″. Şi la „Scrisoarea pierdută”, ca la toate spectacolele, am urcat cu Dabija într-o corabie, el a mânat-o într-o direcţie, iar toată distribuţia i-a slujit ideii până la capăt. Trebuie văzut, trebuie comentat, trebuie criticat, dar cu baze fondate.
Ce vă interesează să evidenţiaţi la personajul Zoe?
M.T.: Ea are o bunătate, ea face din dragoste ce face. Ea face parte din lumea asta, mucilaginoasă, dar ea iartă. Dabija a pus în mod special degetul pe asta, ea este capabilă să ierte un om care ar fi putut s-o distrugă total. Deşi în primă instanţă şi-a dorit să se răzbune pe Caţavencu, ea până la urmă iartă. Nu este o calitate a oricui şi asta încerc să scot în evidenţă. Zoe este o femeie din zilele noastre, o femeie normală, pe care o poţi întâlni pe stradă. Fiecare dintre noi, femeile, a reuşit să impulsioneze un bărbat, a şi înşelat, chiar dacă numai cu gândul.
O întâmplare a fost şi întâlnirea cu Silviu Purcărete pentru piesa „Femeia care şi-a pierdut jartierele”?
M.T.: Sigur că da. Un accident, o minune, nici eu nu ştiu ce-a fost. Spectacolul s-a repetat cu Dorina Chiriac în rolul Fidelinei, ea a avut un mic necaz, apoi plecarea lui Purcărete din ţară era iminentă, s-a făcut o înlocuire în patru zile şi m-au chemat pe mine. „Femeia care şi-a pierdut jartierele” este o copie a unui spectacol de la Limoges (Franţa), variantă în limba franceză, decorul a fost achiziţionat de Teatrul de Comedie şi am scos un prim spectacol acum doi ani, l-am jucat o dată şi la Sibiu, după care s-a oprit. S-a oprit pentru că nu aveam un spaţiu adecvat spectacolului. Aşadar s-a achiziţionat sala de la Romexpo, s-a investit, a revenit domnul Purcărete la repetiţii, şi am început să jucăm spectacolul.
Săptămâna aceasta aţi jucat în două piese în Festivalul de teatru independent Undercloud. Cum se vede teatrul independent din teatrul de stat?
M.T.: Eu vorbesc din prisma actorului care joacă atât în teatru de stat, cât şi în spaţii neconvenţionale. „Fitness”, început într-o ambasadă, a intrat în repertoriul Teatrului de Comedie, apoi l-am jucat prin ţară, prin cluburi, baruri, spaţii underground. „7 zile din viaţa lui Simone Labrosse” a fost montat de Dan Tudor la Teatrul Luni de la Green Hours. Teatrul independent este un competitor tot mai puternic, pentru că ţine strânsă relaţia cu publicul, ceea ce e aproape imposibil de pe o scenă. Eşti la câţiva centimetri de public, pe care nu ai cum să-l minţi şi din acest motiv spun că astfel de spaţii sunt puternice. Publicul, pe cât e de frumos şi de luminos la început, în secunda în care ceva i-a creat disconfort, îşi pierde din interes. Trebuie să te dăruieşti total în acea oră, aşa că spectacolele sunt construite foarte bine, fără timpi morţi, nu se relaxează nimeni. Sunt spectacole foarte solicitante din punct de vedere actoricesc, în afară de faptul că trebuie să ai toată sinceritatea şi toate armele la tine, ele se petrec cu schimbări de decor sau costum la vedere. Nu este acelaşi confort ca pe scena mare, unde poţi să te mai întorci. Asta nu înseamnă că sunt adepta respiro-ului, în momentul în care n-o să mai pot susţine o partitură, o să merg acasă să mă odihnesc.
Ce ne puteţi spune despre Mihaela Teleoacă?
M.T.: Mi-am adus aminte de un interviu de-al domnului Dinică în care spunea că „e foarte rău să cobori un actor de pe scenă, pentru că vei constata că e un om obişnuit”. N-am răspunsurile absolute, habar n-am cum se fac rolurile perfecte, habar n-am cum se construieşte o carieră. Eu mă joc! Enorm! E o bucurie să vii la repetiţii, aproape mai mare decât cea de la spectacol. Se ciocnesc energiile, părerile, e o bucurie, nu faci în fiecare zi acelaşi lucru. Prea puţini oameni au această posibilitate, noi suntem binecuvântaţi. Ştiu că oamenii sunt supăraţi, trişti, nefericiţi, ştiu că n-avem bani, dar nu e posibil ca de acum înainte, încă 20-25 de ani, să ne întrebăm „încotro merge ţara asta?”. Nu trebuie să ne complacem, noi am fost săraci, dar bibliotecile împrumută gratuit volume. Eu consider că dacă în casa mea lucrurile funcţionează, dacă-s organizate, copiii mei funcţionează după principii sănătoase, dacă-şi organizează viaţa sănătos, eu spun că mi-am făcut treaba. Nu trebuie să urmăresc la televizor talk-show-urile şi părerile unora şi altora despre clasa politică sau despre viitorul ţării. Nu sunt egoistă, dar trimit în lume doi oameni a căror coloană va sta tot timpul dreaptă. Cu asta mă ocup eu, dincolo de „viaţa pe scenă”. Eu aşa consider că societatea asta ar avea o şansă. Apoi e important şi ceea ce fac eu. N-am făcut niciodată un compromis, e dificil, da, cel puţin pe scenă. Nu am acceptat roluri care-mi dădeau un disconfort, literar vorbind sau regizoral. Am vrut acele roluri pe care le pot juca în faţa copiilor mei şi a mamei. În general, toate lucrurile pe care le-am făcut în această meserie le-am făcut raportându-mă la familia mea. Nu am ţintit ca ei să fie neapărat mândri de mine, dar e foarte important să nu le fie ruşine de mine.
Familia e cel mai aprig critic?
M.T.: Da! Ei sunt martorii conceperii unui personaj. Eu repet în garaj, repet în casă, le disturb liniştea. Trebuie să recunosc, în prag de premieră sunt o mamă mai dificilă, am un regim special în prag de premieră, am un regim special în ziua premierei. S-au obişnuit cu mine, nu-mi iau în nume de rău stările mai ciudate, eu în general sunt o persoană prietenoasă şi deschisă. Apoi, mai este şi responsabilitatea. Nu poţi să ieşi pe scândură, în faţa oamenilor care au plătit un bilet şi care şi-au rupt din timpul lor liber, complet nepregătit!
Un portret în câteva cuvinte?
Cred că am venit pe lumea asta ca să fiu mamă şi asta n-o spun acum, la 43 de ani, asta o simt de pe la 20 de ani. Aş fi putut să-mi fac meseria şi cu 10 copii! Sunt un om care-l iubeşte pe Dumnezeu, care crede în homeopatie şi în tot ce vine de acolo. Acord credit, acord dragostea mea, dăruiesc bucăţi din mine oricărui om pe care-l întâlnesc, fără să cer nimic în schimb. Recunosc, sunt un om foarte deschis.
Deschidere mare, dezamăgiri pe măsură?
Absolut. Dar n-aş şti înţelesul cuvântului fericire dacă n-aş cunoaşte şi dezamăgirea şi tristeţea. Cred în legea „dacă faci bine, binele ţi se va întoarce”.
Când primiţi un rol, care este prima întrebare pe care v-o puneţi?
Nu-mi pun întrebări, mă cuprinde îndoiala, nu mă văd în stare să duc rolul până la capăt. În prima fază sunt pesimistă. După care cad în cealaltă pasă, apelez la ce-mi este cel mai uşor, ce-mi este la îndemână, ce cunosc cel mai bine, ce mi-a ieşit întotdeauna. Aceasta e a doua capcană, e ca un ritual de fiecare dată. După care încep să analizez personajul, să-l descopăr, să-i aflu personalitatea, încep să-l construiesc şi atunci mă mai liniştesc.
Recomandaţi-ne o piesă de teatru.
„Faust-ul” lui Silviu Purcărete de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Este emblema teatrului românesc.
Stagiunea aceasta ce intenţionaţi să vedeţi?
La Sibiu vreau să văd „D’ale carnavalului”, tot al lui Silviu Purcărete, şi „Îngropaţi-mă pe după plintă” la Teatrul Bulandra.
