În decorul ca de teatru al Iașiului scăldat în lumina ca mierea unei toamne superbe, lumea culturală este în fierbere. Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri (FILIT), cel mai tânăr și mai răsfățat eveniment al urbei, aduce în capitala Moldovei toată floarea literaturii europene și nu numai. În curând, Teatrul Luceafărul va deschide o nouă ediție a Festivalului de Teatru pentru Copii și Tineret, iar la Opera Română melomanii se înghesuie să vadă ultima creație a lui Andrei Șerban, „Lucia di Lammermoor“. Prin urmare, Bucureștiul are toate motivele să fie invidios pe Iași.
Fiecare trecere a lui Andrei Șerban pe la Opera din Iași a dat naștere unei noi capodopere. Așa se petrec lucrurile și cu rezultatul ultimei sale vizite. „Lucia di Lammermoor“, de Gaetano Donizzeti, pusă în scenă de marele regizor român, sparge canoanele altor montări în primul rând pentru că personajul principal pare a fi cu totul altul.
Lucia lui Andrei Șerban nu mai este o tânără fără apărare, o ingenuă orbită pur și simplu de dragoste. Ea pare, dimpotrivă, o fire destul de voluntară, care se ia de piept cu autoritatea eminamente masculină și care ajunge la crimă pentru că o altă ieșire din „dictatura“ instaurată de bărbați nu se mai găsea. Lucia în „lectura“ lui Andrei Șerban este o autentică revoluționară. Ea își depășește cu mult epoca, devenind un fel de feministă avant la lettre.
„Lucia face parte din categoria personajelor care rămân la periferia societăţii, cei ce nu reuşesc să se integreze. Ea simte, gândeşte, reacţionează altfel, e considerată incomodă, căci nu se adaptează, nu se supune şi în timp comportamentul ei atinge extreme. Are o sensibilitate care o face să vadă realitatea ascunsă a lucrurilor şi pentru asta cei din jur o declară nebună, e evident de ce, pentru că fratelui (Enrico), cât şi iubitului (Edgardo), tuturor le lipseşte această percepţie sensibilă de a vedea dincolo de aparenţe“, mărturisește Andrei Șerban.
Aceasta este a treia versiune a operei pe care o pune în scenă regizorul român după montările de la Opera Bastille din Paris și de la Opera din Chicago.
Decorul creat de arhitectul Octavian Neculai ne duce cu gândul la o lume militarizată, un spațiu care reprezintă o sală de antrenament din ceea ce pare a fi o cazarmă, un loc unde domnește testosteronul, forța brută și zăngănitul de arme. O lume a bărbaților condusă de bărbați în folosul bărbaților. Sensibilitatea feminină și dragostea nu au ce căuta în acest loc.
Și totuși tânăra Lucia se îndrăgostește de Edgardo (Călin Brătescu), dușmanul de moarte al fratelui său, Enrico, interpretat de Adrian Mărcan. (Libretul este scris de Salvadore Cammarano, având la bază romanul lui Walter Scott, „Mireasa din Lammermoor“.) Enrico tratează povestea de dragoste a surorii sale de pe poziții de forță. El are cu totul alte intenții în privința ei, dorind să o folosească ca pe un pion în planurile sale. Având nevoie de bani pentru a-și înarma oastea, el apelează la un bancher cu care face un târg: banii în schimbul surorii. Deși Lucia se opune din răsputeri, ea este drogată și căsătorită împotriva voinței ei.
Iubitul o blesteamă neînțelegând nimic din ce se petrecuse, iar Lucia îl ucide în patul nupțial pe cel ce-i fusese impus drept soț. Opera se încheie cu moartea tragică a celor doi iubiți. „În teatru, Hamlet moare și moartea e definitivă. Dar în operă, de câte ori am de-a face cu personaje care sfârșesc în moarte, nu sunt convins că e vorba de un punct terminus“, spune Andrei Șerban.
Și poate că, într-adevăr, povestea nu se încheie aici pentru că destinul Luciei devine un reper al emancipării feminine. „Este, de fapt, povestea unei fete manipulate şi împinse la disperare de o lume militaristă şi arogantă“, explică Andrei Șerban. „Am plecat de la imaginea spitalului Salpêtrière din Paris, combinată cu cazarma cadeţilor de Saumur. În secolul XIX Salpetriere era expresia unui infern feminin; femeile bolnave psihic erau expuse în faţa curiozităţii medicilor, a jurnaliştilor, a scriitorilor… toţi spectatori interesaţi de excentricităţi.
(…) Ce reiese clar într-o astfel de ambianţă e ideea principală a manipulării: manipulare din motive politice, de putere, de control. Ce poate face Lucia, de ce arme dispune ea într-o lume dominată de o dictatură masculină? Recursul la violenţă e felul ei de a se apăra. (…) Lucia poate în sfârşit să se exprime liber, să vadă, să audă, să perceapă imagini dintr-o lume invizibilă, pe care ceilalţi nu au cum s-o perceapă, căci nu au nici sensibilitatea, nici imaginaţia ei“.
Cu adevărat excepțional în această montare este faptul că soliștii se dovedesc a fi niște actori extraordinari. Rareori ai șansa să vezi pe scenele lirice românești, unde actoria nu prea face casă bună cu muzicienii, astfel de interpretări. Și evident că soliștii dau și măsura talentului lor numărul unu. Diana Țugui (interpreta Luciei) cântă, și cântă superb, din cele mai imposibile poziții: cocoțată pe un balansoar, făcând echilibristică pe niște bârne subțiri, ghemuită, stând pe spate, dându-se în leagăn, pe schele, suspendată pe o platformă înaltă și tot așa. Toți soliștii, de altfel, se achită cu brio de partiturile lor, fiind susținuți impecabil de orchestra condusă de dirijorul Vlad Iftinca, un ieșean cu o carieră prestigioasă la Metropolitan Opera din New York.
Vorbin despre abordarea operei „Lucia di Lammermoor“ în cheie politică, Andrei Șerban mai spune: „Spectatorii, mai ales cei care au trăit sub dictatură, sub presiune politică, sub teroare, ştiu ce înseamnă această experienţă, iar cei mai tineri, care văd pentru prima oară această operă, vor avea, cred, curiozitatea de a descoperi o muzică foarte frumoasă, dar care este trăită de către actori, cântăreţi pe scenă atât de total încât creează un şoc. Pentru mine şocul este elementul principal în artă. Un şoc creează o energie nouă. Şi, atunci când simţi această energie nouă, ieşi din teatru altul decât ai intrat, căci parcă ceva nou se întâmplă în tine“.
