„Sieranevada“, al patrulea film al lui Cristi Puiu, este propunerea României pentru Premiile Oscar – categoria „Cel mai bun film străin“.
Lungmetrajul în care joacă actori precum Mimi Brănescu, Tatiana Iekel, Cătălina Moga, Ilona Brezoianu, Judith State, Bogdan Dumitrache, Ana Ciontea şi Sorin Medeleni a fost nominalizat pentru premiul cel mare al Festivalului de Film de la Cannes și a obținut două premii la Festivalul de Film de la Chicago (pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor).
Un film zgomotos
Prima impresie pe care „Sieranevada“ o lasă privitorului este aceea a unui film zgomotos – un film în care se vorbește mult și despre multe: de la politică la teorii ale conspirației și până la istorie recentă.
În același timp, personajele par să vorbească despre nimic, despre practici și tradiții care se fac pentru că „așa trebuie“. La o privire mai atentă, însă, cel mai recent lungmetraj al lui Cristi Puiu vorbește despre tăcere – despre tăcerea dintre membrii familiei –, o tăcere care cere cu disperare să fie acoperită, pentru că dacă fiecare s-ar adânci în solitudinea propriei insule, ar ajunge să perceapă prăpastiile care îi separă de ceilalți membri ai familiei. „Sieranevada“ spune, așadar, povestea unei multitudini de tăceri care se cer învelite în zgomot.
Regizorul Cristi Puiu a descris „Sieranevada“ ca un film despre „goluri pe care le umplem noi cu ceea ce credem că este potrivit“. Povestea și dinamica dintre rude ajung să se dezvăluie progresiv privitorilor, evocându-le experiențe personale, printr-o puternică senzație de déjà vu. Isteria și absurdul situațiilor în care sunt puse personajele stârnesc râsul, însă, în timp ce privitorul se amuză, „recunoaște modelul, admite că și el a fost supus unor situații similare“. Așa cum Puiu preciza într-un interviu, privitorul ajunge să decodeze semnificațiile cu „propriul său dicționar“, pentru ca în final să constate că „este în aceeași barcă împreună cu ceilalți“.
Punctul de plecare al filmului este o întâmplare reală din biografia regizorului – parastasul tatălui. Lary, interpretat de Mimi Brănescu, este un medic de 40 de ani care participă la o reuniune de familie, într-un apartament din Capitală, pentru a comemora dispariția tatălui său. Însă modul în care parastasul este planificat să decurgă ia o întorsătură neașteptată, scoțând la suprafață mai degrabă relațiile disfuncționale dintre membrii familiei decât detalii despre persoana care este comemorată.
Cutia Pandorei
Apartamentul în care personajele se învârt se dezvăluie, treptat, a fi o „cutie a Pandorei“. Dinamica dintre personaje, cât și încăperile pe care acestea le tranzitează scot la suprafață demoni cu multiple fațete: fratele pisălog, fiul agasant, fiica atentă, soția geloasă, mama cicălitoare. Pe măsură ce privitorul începe să descurce ițele care îi arată cum sunt interconectate personajele, acesta ajunge să le vadă din diverse ipostaze, cu luminile și umbrele lor, similare apartamentului cu camere puternic iluminate, legate printr-un hol cu lumină difuză. S-ar putea spune că jocurile de lumini și umbre din apartament se aseamănă cu alternanța dintre exteriorul zgomotos al personajelor și liniștea din interior. În timp ce la exterior personajele sunt, de multe ori, temperamentale, vulcanice, necruțătoare unele cu altele, în interior fiecare își poartă propriul doliu, stârnit de moartea celui drag.
Oglinda reuniunilor de familie
Într-un interviu, Puiu preciza că „Sieranevada“ este un film foarte personal. În acest sens, s-ar putea spune că filmul devine un fel de oglindă a reuniunilor din familiile românești. „Sieranevada“ îi conferă privitorului statutul de voyeur – văzută din exterior, dinamica familiei captivează, timp de aproape trei ore, prin generozitatea replicilor cu umor negru.
În timp ce Cristi Puiu invită privitorul să decodeze singur „Sieranevada“, ne oferă și propria sa perspectivă. „Cum mă voi uita eu la oamenii pe care îi las în urma mea?“, se întreabă el, în numele persoanei decedate, despre al cărei suflet se spune că părăsește casa în care a locuit în a 40-a zi de la moarte. Astfel, ne determină să ne punem întrebări cu privire la modul în care se vede lumea prin ochii celui care pleacă. Este el, oare, împăcat să lase în urmă tot ce a clădit la nivel interpersonal? Oare răsuflă ușurat gândindu-se că, în final, totul va fi bine, sau privește cu îngrijorare înapoi, măcinat de regretul și temerea că totul ar putea să fie ruinat? Reflectă familia pe care o lasă în urmă o viață trăită bine?
Cum s-ar vedea lumea prin ochii celui care pleacă? „Sieranevada“ ne oferă o variantă de răspuns: umană, disfuncțională și dură. O lume formată din tăceri de familie, acoperite cu mult zgomot, dar care sunt legate, în mod iremediabil, prin firul roșu al sângelui și cel fumuriu al amintirilor.
