11 C
București
duminică, 28 aprilie 2024
AcasăInternaționalInterviu cu Ada Solomon, prima producătoare româncă în cursa pentru Oscar la...

Interviu cu Ada Solomon, prima producătoare româncă în cursa pentru Oscar la categoria „Cel mai bun film străin“: Nimeni din România nu se așteaptă să primească atât cât se primește pentru un film românesc în Germania sau Franța

Lungmetrajul „Toni Erdmann“, al regizoarei germane Maren Ade, coprodus de Ada Solomon, a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun film străin“ pentru cea de-a 89-a ediție a Premiilor Academiei Americane de Film, eveniment ce va avea loc în 26 februarie la Hollywood.

Ada Solomon ne povestește despre cum a ajuns să lucreze cu Maren Ade la realizarea filmului „Toni Erdmann“, despre regretul de a nu fi reușit să obțină o finanțare din partea României pentru acest lungmetraj, precum și despre cum își alege filmele pe care le produce.

RL: Cum ați ajuns să colaborați cu regizoarea Maren Ade pentru „Toni Erdmann“?

Ada Solomon: Povestea începe cu întâlnirea pe care am avut-o cu producătorul filmului, acum aproape 10 ani, în cadrul unui atelier de formare pentru producătorii de film, EAVE, cel mai important de acest tip pentru producătorii europeni, care acum e extins la lumea întreagă. Am interacționat de câteva ori, după care ne‑am reîntâlnit la alt atelier de formare, ACE, și am rămas într-o relație de amiciție. I-am reîntâlnit apoi la Berlin, iar de aici încolo lucrurile s-au legat, la decizia lui Maren de a lua în calcul România pentru „Toni Erdmann“ contribuind, pe lângă această relație, și ceea ce știau despre compania noastră și despre filmele pe care le-am făcut, dar și faptul că pe Maren o leagă de România o veche și frumoasă prietenie cu Corneliu Porumboiu. 

Tema filmului este, de fapt, un subiect care m-a preocupat și pe mine de ceva vreme, iar atunci când Maren a venit și ne-a spus pe scurt ce vrea să facă, am spus că, orice ar fi, trebuie să fiu partenerul lor.

Cât timp a trecut de când ați pornit la drum și până când filmul a căpătat contur?

Doi ani și jumătate. În primul rând a fost o documentare foarte atentă, cu toată partea de cercetare pe teren, de întâlniri cu oameni din mediul care este prezentat în film, cu tehnicieni înalt calificați, care nu sunt români, dar lucrează în România, precum și o încercare de înțelegere a spațiului, a relațiilor, a felului cum funcționează zona corporatistă din România, legată de subiectul filmului. 

Cum funcționează mediul cinematografic se știa, lucrasem deja la multe producții străine, era limpede că aveam capacitatea logistică și de desfășurare a producției. Dar cum să se contureze scenariul astfel încât să fie cât mai aproape de realitate a necesitat timp. Apoi, a doua fază a presupus găsirea locațiilor și obținerea acordurilor de filmare în locurile pe care le-am ales, ceea ce nu a fost ușor pentru că Maren avea niște idei foarte clare despre ceea ce își dorea. 

Cum de a hotărât Maren să filmeze în București?

Inițial se gândea că ar putea filma în SUA, în Europa de Est sau chiar în spațiul ex-sovietic, dar după ce a făcut cercetare în diferite puncte din aceste trei direcții a ajuns la concluzia că aici ar fi cel mai bine. Pe de altă parte, Bucureștiul e un oraș care renaște, un oraș în plină expansiune, ce seamănă într-un fel cu Berlinul ca tip de reașezare și regăsire a unei identități în care vechiul și noul fuzionează. E interesant cum se trans­formă spații din perioada comunistă și cum sunt ele refolosite, iar toate lucrurile acestea joacă un rol important în poveste și în discurs.

Cum au ajuns actorii români să joace în acest film?

Procesul de casting a fost și el unul îndelungat. Maren a vrut să vadă cât mai mulți potențiali candidați pentru rolurile românești din film, iar ea este foarte atentă la modul în care alege actorii, nu-l lasă pe directorul de casting singur. Selecția a durat mai bine de jumătate de an. Din fericire – și sunt foarte mândră de asta -, numărul de actori foarte buni, carismatici, talentați și potriviți pentru rolurile din film în România e foarte mare, de aceea alegerea nu a fost deloc ușoară. Erau multe variante foarte bune în diferite direcții și, de fapt, până la urmă a fost mai degrabă o alegere nu pe seama capacității de a interpreta rolul respectiv, cât de a funcționa în tipologia și în caracteristicile personajelor pe care le-a pus pe hârtie. Sigur că scenariul s-a modelat și după actorii pe care și i-a dorit, cu care a avut o relaționare mai specială. Este un proces foarte viu modul cum se așază rolurile pe actori, ele se construiesc în funcție de actorii care sunt aleși. Ea a făcut foarte multe repetiții și încercări și cu actorii germani aici, cu Ines în special, astfel încât să fie convinsă că a făcut cea mai bună alegere. 

Ce participare, ca procent, are firma dumnea­voastră de producție la acest film?

Aici e cumva regretul meu în această construcție, anume că filmul nu a obținut bani din România, și de aici tot discursul despre unde e locul meu și de ce nu scrie România pe film, de unde până unde e Ada Solomon producător, pentru că nu scrie pe generic. Pe film scrie că Ada Solomon este producător executiv și este distincția cea mai înaltă pentru cineva care nu a reușit să aducă o participare financiară concretă. Am încercat…

Intra filmul în criteriile CNC de selectare pentru obținerea de fonduri?

Da, intra. Filmul a trecut prin concursul de proiecte de la CNC. A fost clasat pe locul doi în ierarhia proiectelor, dar nu a fost finanțat deoarece s-a considerat că nu are suficiente elemente pentru a se înscrie ca film cu participare românească. Există o grilă de punctaj care definește ce film are elementele cu pricina. Sigur că e o grilă rigidă ca punctaj, sigur că el poate fi interpretat. La momentul respectiv, comisia de concurs, consiliul de administrație al CNC, cei care hotărăsc dacă filmul se încadrează în aceste criterii sau nu au decis că nu se încadrează, nu-l finanțează și că, deși filmul este câștigător al concursului, nu va primi sprijinul financiar. 

Ce criteriu nu a îndeplinit?

Există punctaj pentru fiecare element al filmului. Regizorul are un punctaj, scenaristul la fel, actorii principali, secundari, locațiile de filmare, limba filmului, toate se însumează. Minimul de punctaj este de 35. Lucrurile acestea se pun în dosar la momentul înscrierii în concurs, iar filmul întrunea punctajul cu pricina – au fost multe puncte pentru regizor, scenarist și actorii principali. Erau celelalte elemente, inclusiv limba, pentru că este un film vorbit în limba germană, care este definită în aceste criterii de calificare ca limbă a unei minorități din România, deci punctează o limbă vorbită în țară. Aici a fost cuiul lui Pepelea, decizătorii considerând că da, limba germană este limba unei minorități din România, dar în contextul acestui film ea nu este folosită ca limbă a unei minorități și, în consecință, nu se acordă punctajul. Nu comentez, e o decizie a unui for decident. Consider că este o pierdere pentru România, și de imagine, și materială. 

Dacă am fi avut o participare financiară la producție, am fi participat și la veniturile obținute din parcursul filmului. Or, filmul a circulat în toată lumea, a făcut peste 700.000 de intrări în săli germane, în Franța a făcut aproape 400.000 de intrări, în America merge foarte bine, în Marea Britanie la fel, s-a vândut în Asia foarte bine, deci am fi avut de acolo cota noastră. 

Noi am fi participat cu 10-15% din buget, dar deja ar fi însemnat niște bani și din ei s-ar fi întors și la fondul cinematografic, ceea ce nu se întâmplă cu majoritatea filmelor românești, care abia reușesc să-și acopere cheltuielile. Asta e, acolo suntem, e regretul meu în primul rând pentru că în toate aceste expuneri și aprecieri ale filmului nu scrie pe el și România. Și ar fi meritat. Are toate datele să scrie pe el și România.

Filmul poate fi o bună reclamă pentru România?

Absolut. Bucureștiul e un personaj în filmul acesta, pentru că e un București pe care nu l-am văzut des pe marile ecrane nici măcar în filme românești. Sunt bucăți din oraș, în dinamica lui, care sunt foarte bine surprinse, e un București viu, în expansiune, verde, și cred că e important.

Putem vorbi de o lipsă de viziune, de fapt?

E o îngustime care spune până la urmă: dar de ce să dăm noi din banii noștri ăstora care au? De fapt, la asta se reduce în final povestea. Nimeni din România nu se așteaptă să primească atât cât se primește pentru un film românesc în Germania sau Franța, nu e vorba de sume care pot fi la același nivel pentru că nu avem aceeași capacitate, aceleași resurse, dezvoltare a domeniului cinematografic, pentru că de industrie cinematografică nu poate fi vorba. Nu e o industrie.

Credeți că avem șanse să punem totuși pe picioare o industrie? 

Nu e vorba că am fi incapabili să facem asta. E mai degrabă vorba de faptul că suntem o țară cu o limbă de circulație mică și ăsta-i un handicap major, iar dacă ne apucăm să facem filme românești în limba engleză e o struțo-cămilă care nu va funcționa niciodată. Nu va avea impact și nu vom reuși. Nu avem capacitatea de penetrare în piața internațională care să permită unui film în principal românesc să spargă granițele comerciale în primul rând. 

Pentru a face filme de gen, filmele care aduc până la urmă venituri, e nevoie de o întreagă mașinărie în spate, de resurse, de capacitate, de experiență. Or, trenul acesta nu știu dacă îl mai prindem.

E complicat, dar aceste principii de reciprocitate, de schimburi și de participare în producții străine care, în plus, se întâmplă aici au legătură cu România și pot așeza România în altă perspectivă pe hartă, se pot face. 

În aproape toate țările europene, și în țările din jurul nostru cu deosebire, există un sistem de deduceri fiscale, un fel de ajutor pentru banii care sunt cheltuiți. Acest sistem există cam în mai toate industriile, un soi de ajutor pentru a aduce capital străin aici, a crea locuri de muncă și a ajunge la cheltuieli care funcționează în alte țări foarte bine. E vorba de 15-30% în Ungaria, de exemplu, din cheltuielile eligibile făcute pe teritoriul țării respective, rambursate în urma prezentării unui decont. La noi nu există acest sistem. Ar însemna o investiție anuală cam cât un kilometru de autostradă și ar aduce, după modelul Cehiei și al Ungariei, cam de cinci, șapte ori mai mulți bani înapoi. Care înseamnă, cum ziceam, crearea de locuri de muncă, dezvoltarea unei infrastructuri, schimburi culturale, posibilitatea ca tehnicienii români să aibă pe urmă un parcurs internațional mai conjugat. Sunt mulți tehnicieni și actori români care lucrează la producții mari în lumea largă, dar prin eforturi proprii. În ultimă instanță e vorba de bani cheltuiți în România, e vorba de un fel de export cu efecte la bază, în țara de origine. Și e păcat… Dacă vă gândiți că filmul acesta a „cheltuit“ aproape 800.000 de euro în România… În momentul în care se fac aceste deduceri, toată baza financiar-contabilă e foarte riguros verificată, evident, și toate lucrurile sunt făcute super legal, ceea ce e un beneficiu.

Cum hotărâți că este cazul să produceți un film, să intrați într-o poveste?

În general, nu aleg po­vești, aleg oameni cu care îmi doresc să colaborez, cu care vreau să duc un proiect la capăt, oameni cu care împart aceleași valori și același fel de a vedea lumea sau oameni de la care simt că am de învățat. 

Pentru că este o relație foarte puternică. Și chiar dacă ar fi o simplă relație de serviciu, de colaborare profesională, ea nu se poate face fără să vezi cumva lumea în același mod. Filmul nu e o afacere, nu în România. E un demers de cu totul altă natură. Nu mă interesează să fac lucruri care nu ridică întrebări și care nu încearcă măcar să te facă să privești lumea, în mic sau în mare, un pic altfel decât ești obișnuit să o faci tu ca spectator. Nu mă interesează să fac filme la care nu m-aș duce, vreau să fac filme pe care ard de nerăbdare să le văd. Nu știu dacă e bine sau rău să nu pun partea economică în prim-plan, asta e o ches­tiune de opțiune. 

Sigur că nu vreau să fac lucruri perdante, dar să existe un echilibru și să știu că pot, cu resursele pe care le avem, să ducem la capăt cât mai bine proiectul respectiv. Și nu fac filme ca să ne urcăm pe scene, nici asta nu mă interesează. Nu gândesc: acesta ar avea un impact extraordinar, hai să-l facem! În primul rând contează cu cine pornesc la drum, asta primează.  

În general, nu aleg povești, aleg oameni cu care îmi doresc să colaborez, cu care vreau să duc un proiect la capăt, oameni cu care împart aceleași valori și același fel de a vedea lumea sau oameni de la care simt că am de învățat.

Cele mai citite

Deputatul conservator Dan Poulter a trecut în barca Partidului Laburist

Deputatul conservator Dan Poulter, fost ministru al sănătăţii, a declarat sâmbătă presei că se alătură Partidului Laburist, ceea ce reprezintă un motiv de îngrijorare...

Așteptarea de 9 ani a luat sfârșit. FCSB e noua campioană a României la fotbal

Un singur punct mai avea nevoie FCSB, în meciul de sâmbătă seara cu Farul Constanța, pentru a se încorona noua campioană a Superligii. În...

Deputatul conservator Dan Poulter a trecut în barca Partidului Laburist

Deputatul conservator Dan Poulter, fost ministru al sănătăţii, a declarat sâmbătă presei că se alătură Partidului Laburist, ceea ce reprezintă un motiv de îngrijorare...
Ultima oră
Pe aceeași temă