Psihoterapeut, doctor al minţii

Inteligenţa, creativitatea, empatia, seriozitatea şi responsabilitatea sunt câteva din elementele care nu ar trebui să-i lipsească unui viitor psihoterapeut, care are nevoie de studii universitare în domeniu, plus formare specializată.

Psihoterapia este un do­meniu accesibil per­soanelor care sunt interesate faţă de lumea care le înconjoară, interes născut dintr-o curiozitate faţă de sine. Daniel David, prof. univ. dr. la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi preşedintele Comisiei Naţionale de Psihologie Clinică şi Psihoterapie, consideră că psihoterapeuţii sunt oameni cărora le place să lucreze cu oameni şi pentru oameni. „Unii dintre psihoterapeuţi s-au confruntat pe parcursul vieţii cu o serie de probleme şi ştiu ce înseamnă suferinţa psiholgică”, completează prof. univ. dr. Daniel David, care crede că persoanele interesate de a profesa în acest domeniu sunt culte, creative, interesate de lucruri complexe, nonbanale şi cărora le place provocarea.

În plus, Georgiana Teseleanu, con­silier autonom şi psihoterapeut sub supervizare, acreditat de Colegiul Psihologilor, specifică faptul că un psihoterapeut este o persoană care ar putea fi caracterizată de o mare curiozitate, curiozitate faţă de sine şi faţă de lumea care o înconjoară, combinată cu o fire sociabilă, carismatică şi o înaltă vivacitate mentală.

Abilităţi specifice

Pentru a profesa ca psihoterapeut nu este nevoie doar de pregătire profesională, ci şi de multă practică şi posesia unor abilităţi care conturează această profesie. „Cel mai important pentru un psihoterapeut este să se cunoască foarte bine pe sine. Dintre abilităţi extrem de utile în această profesie, am putea enumera: empatie, creativitate, o orientare pozitivă faţă de oameni, flexibilitate mentală, atenţie la detalii, o stimă de sine crescută, autenticitate, şi, nu în ultimul rând, simţul umorului”, precizează Teseleanu.

Mai mult, psihoterapeutul Petre Rădescu adaugă că un psihote­rapeut are nevoie de un fin spirit de observaţie, un bogat bagaj de experienţe de viaţă, un mod critic de a privi noul, un exerciţiu logic bun şi puterea de a lăsa de o parte idei, proiecţii, stereotipuri şi a ­putea vedea lucrurile cu des­chidere.

Profesarea în acest domeniu necesită, obligatoriu, absolvirea unor studii superioare de specialitate şi urmarea unui program de formare acreditat. „Pentru a practica, este nevoie de o licenţă în psihologie, medicină, asistenţă socială, pedagogie, psihopedagogie sau teologie, după care trebuie urmat un program de formare de minimum trei ani, prin asociaţii profesionale acreditate de Colegiul Psihologilor din România”, explică prof. univ. dr. Daniel David. Asociaţiile acreditate şi programele lor sunt descrise pe site-ul Colegiului la www.copsi.ro.

Petre Rădescu aminteşte că perioada de formare este una destul de lungă, în condiţiile în care majoritatea formărilor durează între patru şi până la şase ani, durată de studii ce vine de multe ori după anii petrecuţi în facultate.

Studii universitare

Majoritatea psihoterapeuţilor din România provin dintre absolvenţii de Psihologie, specializare oferită anual unui număr mare de stu­denţi. Doar anul acesta, ­Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii din Bucureşti a oferit 295 de locuri la admitere pentru învăţământul la zi. „În tara noastră, pe o statistică a Federaţiei Române de Psihoterapie de acum un an de zile, proporţia persoanelor ce au urmat cursuri de formare în psihoterapie s-a modificat în ultimii trei ani, de la o proporţie de 45% medici, în special psihiatri şi rezidenţi în psihiatrie, 45% psihologi şi 10% alte specialităţi de bază, la o pondere de peste 70% psihologi în urmă cu un an”, spune Petre Rădescu.

Odată intrat în acest domeniu de profesare, psihoterapeuţii se confruntă şi cu minusurile activităţii sale. Georgiana Teseleanu mărturiseşte că adesea relaţia terapeutică necesită o profundă implicare emoţională şi din partea psihoterapeutului. De aceea, riscul este că dacă nu este atent, poate să se încarce prea mult cu experienţele pacienţilor săi. Prin urmare, este nevoie să menţină tot timpul un echilibru între viaţa sa profesională şi cea personală. 

Motivaţii

1. Căutarea unor clarificări, înţelegeri mai bune a trăirilor şi ­comportamentelor proprii, fiind ­minate în această alegere de o ­numită teamă.

2. Dorinţa de ­afirmare ­sociala, a ­valorii proprii, de obţinerea unei poziţii sociale presupuse ca ­deosebite.

3. Plăcerea ce poate să apară în practicarea acestei profesii, în modul cum este percepută, şi găsirea ei ca plină de sens, ca trăire personală şi ca deplin motivantă pentru a face această alegere şi orientare.

Sursa: Petre Rădescu

Plusurile profesiei

Şansa de a lucra cu mintea umană, un univers fascinant;

Prestigiul social şi cultural;

Onoarea de a facilita, susţine şi de a fi martor la evoluţia personală a cuiva;

Ocazia de a învăţa toată viaţa despre tine şi despre ceilalţi;

Lipsa rutinei.