Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

RAHAN, ultimul mit comunist?

Criticul și istoricul de bandă desenată Dodo Niță revizitează pentru copiii de azi poveștile și personajele care au fascinat generații întregi.

Share

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 24.05.2019 - 10:22

 Parcă mai ieri alergam de la un chioşc la al­tul, la vânătoare de „rahane”. Nu găseam la un chioşc, căutam la altul, mergeam în alt cartier – în centru se epuizau din prima – sau încercam să fim persuasivi cu vânzătoarea, oferindu-i o ciocolată sau 5 lei în plus.

Odată „prada” capturată, ne încuiam în ca­meră şi evadam din realitatea cotidiană (încă nu atât de cenuşie precum avea să fie în anii urmă­tori) în paginile viu colorate ale revistelor cu Ra­han.

Eram tovarăşii de aventuri ai „marelui blond”, ne luptam cu „goracii”, mamuţii, stego-zaurii sau alte fiare cu două sau patru picioare, alături de idolul nostru, şi speriam vecinii încercând să imităm strigătul său de victorie... RAA-HAAA!

În acelaşi timp, alături de Rahan, şi odată cu el, redescopeream focul şi reinventam roata, ar­cul cu săgeţi, sarbacana, bumerangul, lasso-ul, undiţa, busola (sic!) şi toate celelalte instru­mente ale civilizaţiei omeneşti. Călătoream îm­preună în regiuni fabuloase, navigam pe râuri şi lacuri şi fluvii, în monoxile rudimentare sau pe plute cu vele, folosind forţa motrice a vîntului, şi ne confruntam cu cele mai diverse triburi de oameni primitivi,  ghidându-ne întotdeauna după preceptul suprem: „Iubeşte-ţi - şi protejează-ţi - aproapele”.

În ziua de azi  se ştie că e vorba de principiul fundamental al credinţei creştine, dar, în acei ani, când revista Vaillant era doar o (altă) publicaţie a Partidului Comu­nist Francez, se credea că e vorba de un precept al  ideologiei comuniste.

 

La început a fost Vaillant

 

Noi, puştii de 10-12 ani de atunci, habar nu aveam – şi chiar dacă am fi ştiut, nu
ne-ar fi pă­sat – că Rahan este un produs comunist. Pio­nieri şi viitori utecişti, pentru noi ideologia par­tidului unic era o noţiune abstractă şi, în loc să ne închinăm la portretul într-o ureche al Tova­răşului, admiram şi ne măsurăm în înălţime cu posterul de doi metri al lui Rahan, lipit pe uşa de la cameră.

Dar cum de aveau voie copiii din România să citească o revistă de benzi desenate, una din reprezentările cele mai manifeste ale „capitalis­mului decadent“, şi încă în limba franceză?

Prietenia datând din perioada interbelică şi mai ales din timpul celui de-al doilea război mondial,  în­tre „tovarăşii“ francezi şi cei români a făcut ca revista Vaillant să intre în ţară imediat după apariţia sa (1945), mai întâi în bagajele activiştilor care mer­geau în Franţa în „schimb de experienţă“ şi foarte repede difuzată prin chioşcuri (în special cele din Bucureşti).

După moartea lui Stalin – şi mai ales în ur­ma vizitei în Franţa a tovarăşului Ion
Gheorghe Maurer (Jean pentru intimi, tatăl său fiind francez) în calitatea sa de ministru de Externe al Ro­mâniei –, revista Vaillant a fost trecută (din 1957) în nomenclatorul publicaţiilor la care ro­mânii aveau permisiunea să se aboneze.

Aşa a început „odiseea Pif/Rahan“ în ţara noastră. La început veneau puţine reviste (la sfârşitul anilor ‘50, circa 15.000 de abonamente în tot „lagărul socialist“ est-european), apoi din ce în ce mai multe, dacă e să ne luăm după ru­brica de corespondenţi ai revistei. La mijlocul anilor ’70 existau 10.000-12.000 de abonamente româneşti la revista Pif Gadget. (la vremea respectivă revista apărea în 4-500.000 de exemplare, cu vârfuri chiar de câte un milion de exemplare).

Ţinând cont că alte reviste de benzi desena­te nu erau permise în ţara noastră şi că în fran­ceză mai putea fi citit doar l’Humanité (ofi­ciosul PCF), se poate înţelege uşor de ce aceas­tă revistă devenise atât de populară, iar nume­roşi scriitori şi oameni de cultură de astăzi îşi re­vendică o parte din educaţia lor graţie lecturii asidue a acelei publicaţii.

Lucru foarte bun - numai că revista trebuia plătită în valută forte, iar regimul comunist în­târzia din ce în ce mai mult cu plăţile. Responsa­bilii revistei (din 1969 rebrenduită şi rebotezată Pif Gadget) erau ei membri de partid comunist, dar trăiau într-o societate capitalistă, guvernată de legile economiei de piaţă. Aşa încât au pro­pus guvernului român o cooperare de tip barter: în contul revistelor trimise în România, ţara noastră se obliga să tipărească şi să livreze în Franţa diverse publicaţii ale trustului de presă Vaillant.

 

Imprimé en Roumanie

 

Octombrie 1970 este o dată scrisă cu litere mari şi roşii în inima tuturor pasionaţilor de benzi desenate din România este data când celebrul  José Cabrero Arnal, tăticul lui Pif şi Hercule, Placid şi Muzo, Roudoudou, a venit la Bucureşti să decerneze premiile la primul concurs de benzi desenate  de copii, „Aventurile colegului Minitehnicus“, organizat de revistele Cutezătorii şi Pif Gadget. Cei care au câştigat premii şi menţiuni la acel concurs păstrează şi astăzi, cu sfinţenie, diplo­mele şi fotografiile alături de idolul lor Arnal.

Din aceste fotografii lipsesc însă ceilalţi membri ai delegaţiei care s-a deplasat cu acea ocazie la Bucureşti. Alături de redactorul-şef Georges Rieu, mai erau prezenţi membri im­portanţi ai comitetului de direcţie al trustului de presă: Claude Boujon, Jean-Pierre Mougin şi Josette Cantos. În spatele uşilor închise, ei au negociat şi semnat contracte de cooperare cu Întreprinderea de Comerţ Exterior Cypex (ulterior Ilexim).

Imaginat de scriitorul Roger Lecureux şi desenat de André Cheret, Rahan, „fiul vremurilor sălba­tice“, era noua vedetă a revistei Pif Gadget, iar res­ponsabilii acesteia, văzând succesul de care se bucura, au hotărât să editeze o publicaţie sepa­rată, cu aventurile sale desenate,  care să-i poarte numele.

Revista Rahan urma  să apară trimes­trial (tot cu gadget, dar specific conţinutului: cuţitul lui Rahan, colierul de gheare, sarbacana, arc cu săgeţi, brăţări, pandative, inele, figurine din plastic etc). Şi dacă toate aceste jucării ur­mau să se fabrice în Franţa (China încă nu se deschisese schimburilor economice), revista s-a convenit să fie tipărită în România – la Casa Scânteii, precum şi la noul Combinat Poligrafic de la Craiova. Tot prin contract se stabilise că o parte din tiraj urma să rămână direct în ţară.

Primul număr al revistei Rahan va apărea în octombrie 1971 – 70 de pagini în culori, conţinând două benzi de­senate cu aventurile lui Rahan, una de 40 şi alta de 20 de planşe, precum şi un dosar ştiinţific – uneori câte o nuvelă – explicând preistoria pe înţe­lesul copiilor. În total, vor apărea 27 de numere din prima serie, până în decembrie 1977.

A doua serie demarează în februarie 1978 şi va cuprin­de, în total, 36 de numere, cu apariţie bisemestrială. Ultimul tipărit în România, la sfârşitul lui 1982, a fost numărul 31.

Următoarele  numere vor fi imprimate în Ungaria, Bulgaria şi chiar în Franţa, dar nu se vor mai găsi niciodată de vânzare la chioşcurile din România !

Nu ştiu dacă Rahan a fost un mit comunist dar, cu siguranţă, el rămâne unul dintre personajele mitologice  ale secolului XX!   

 

Citește totul despre:

#comunism #rahan

Comentarii

loading...