Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

În Siliștea Gumești, timpul este la cumpăna drumurilor europene

Moromeții, față în față cu europarlamentarele!

Peste mai puțin de o săptămână, duminică, pe 26 mai, mergem la vot pentru alegerea reprezentanților noștri în Parlamentul European. Trei independenți și alți treisprezece candidați din partea partidelor și alianțelor politice își vor încerca norocul în marea cabină de vot.

Share

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Actualizat: 22.05.2019 - 10:00

 Cu buletinul în mână, mânați de porniri europene sau frustrări naționale, românii sunt liberi să aleagă. Am încercat să aflăm părerea acestora și să surprindem câteva instantanee ale vieții lor pe lângă care alegerile europarlamentare vor trece așa cum au mai  trecut și altele. Unde? Unde altundeva decât în satul lui Moromete, în Siliștea Gumești.  

A fost odată un sat pierdut prin Câmpia Română, înconjurat de o pădure nebună, călcat de turci, nemți, ruși și prim-secretari de la județ. Un sat prins, așa, cu un jujeu și învârtit ca o tiribombă de la bâlci, de un timp care a avut mai mult sau mai puțin răbdare cu el. De prin toate văile, ulițele și fundăturile care n-au văzut în viața lor altă roată decât cea de căruță, bicicletă sau căruț de butelii năvălesc parfumurile brebeneilor, semn că au înnebunit salcâmii, acum, în prag de alegeri. Florile lor erau pe vremuri, pe lângă corcodușele acrișoare, dulciurile celor de-o seamă cu Moromeții.

Pe treptele ciobite ale fostei cooperative de consum,  plictisiți și năclăiți de praf, doi consăteni așteaptă, aparent nimic. Lângă ei, ne privesc veseli și încrezători candidații partidelor pentru europarlamentare, pe panoul
jupuit, ros și chinuit de sutele de afișe și anunțuri obștești care i-au îngroșat tenul de la colectivizare încoace. Președintele Senatului, cu o poză de pe vremea când era flăcău, Rareș Bogdan, Norica Nicolai și, bineînțeles, cei trei trandafiri.

De la Fântâna lui Manciu, dai în Ulița Moromeților, acolo unde este, cu îmbunătățiri, adevărata casă a Moromeților, cu transformările impuse de necesități. Marin Preda a împrumutat numele acestei familii, de fapt, porecla. Fântâna este tot acolo, este și în romanul ”Moromeții”, n-a secat. Nu mai are cumpăna din lemn, acum o țeavă lungă de sondă este ținută în echilibru de căldarea cu apă și de un fier de plug. Imaginile surprinse aici sunt parcă venite din alte timpuri. Din Ulița Moromeților dai în Ulița Ologani, acum șosea în toată regula, și nimerești la nea Mărin Bucureșteanu’, la mica sa cârciumioară și prăvălie cu de toate. Ani de zile, după Revoluție, și-a împărțit mușteriii cu cârciu-
ma nepotului lui Iocan,  alt local așezat pe locul celebrei Poieni sau potcovării a lui Iocan, unde Ilie Moromete modera alături de Cocoșilă, Dumitru al lui Nae, între cele două războaie, dezbateri politice sau măsura pogoanele arabile ale Regelui din grădina Peleșului. La ceas de seară și după o zi de muncă acolo, la Bucureșteanu’, se adună la un șpriț, o bere rece și la o vorbă despre politică și vremurile pe care le trăim... câțiva săteni.

 

La Bucureșteanu’, politică și bere

 

„Nea Mărine, de ce vi se spune Bucureșteanu’?“

„Păi, eu sunt născut la București, părinții mei au plecat din Siliștea înainte de război. Când am venit prima dată în sat, aveam vreo 7 ani, am venit direct la școală, aici, la Măgura. Eram gătit ca la oraș, pantaloni scurți cu bretele, purtam sandale și șapcă, nu ca restul copiilor care umblau desculți și îmbrăcați cu niște cămăși peticite și lungi până în pământ. Se băteau între ei care să-mi poarte ghiozdanul, se făleau și ei. Cărțile și caietele pe care le aveau le țineau într-o traistă de tort, de cânepă. Alte vremuri și atunci și acum!”

„La vot mergeți?” „Merg, de ce să nu merg? Nu de asta e democrație?”

„Și... cu cine votați?”, îl întrebăm, știind că oricum n-o să ne răspundă. „Păi, uite, am la alegere!”, ne răspunde arătând cu bărbia în aer spre geamul magazinului pe care sunt lipite afișele candidaților.

„Cam toate-s galbene, nea Mărine! Roșul nu se mai poartă în Siliștea Gumești?”

 

De la Siliștea Gumești, la Cambridge

 

Lângă nea Mărin, proaspăt venit de peste hotare, stă Stelică, muncitor în construcții, căruia nu îi este rușine că a pornit de jos și a ajuns tocmai la Cambridge. Tânăr, în putere, proaspăt ras, că doar a ieșit prin sat, plimbă o sticlă de bere dintr-o mână într-alta și se întreabă de ce să meargă la vot și cu ce-l ajută pe el asta. Îi explici că așa și pe dincolo, că Uniunea Europeană, că marea familie, obiective comune, euro etc. După o vreme, însă, îți dai seama că la cât de umblat prin Europa este știe mai multe decât tine cu ce se mănâncă Uniunea, mai ales că tocmai s-a întors în plin Brexit.

„Pe cine să votez, vere? Îmi spui și mie? Ce să fac, crezi că mie îmi convine să stau numai printre străini? Am lucrat în Franța, Italia, Spania, Austria, Germania, iar zilele astea m-am întors din Anglia. Când vedeam vreun camion cu numere de România, îmi venea să-i pup cauciucurile.”

„În Anglia, unde anume?”

„La Cambridge!”

„Ne-am dat dracu’!”,  se aude cineva care apucase un pic din discuție.

„I-auzi, măi, Stelică, al nostru a fost la Cambridge!”

„Mai du-te dracului! Dai și tu o bere?”

 

Cu butelia, ca pe vremea lui Ceaușescu

 

De la cârciuma lui Bucureșteanu’ o luăm agale pe ulițele satului spre capătul celălalt,  zis și De la Vale,  care duce spre Pădurea Cotigioaia. Câteva afișe electorale, gâștele pe malul șanțului și un ghem de praf lăsat în urmă de o cireadă de vaci, din care cu greu zărești ceva. Parcă ar fi om, parcă n-ar fi... A, e nea Costică, trăgând după el căruciorul cu butelia proaspăt încărcată, ne lămurește cineva.

„O să vadă ei vot de la mine... când mi-or băga gaze, să nu mai lupt eu,  om la 84 de ani, cu butelia ca pe vremea lui Ceaușescu!”,  ne răspunde cu năduf. Poți, însă, să nu-i dai dreptate?

„Aici toată ulița e liberală”, ne avertizează cineva din goana bicicletei, văzând că mai întrebăm pe unul, pe altul cum stăm cu alegerile. Pe o bancă la poartă, asemeni păpușilor rusești Matrioșka, trei bunicuțe cu mâna streașină la ochi își spun oful și dorința:
„Maică, nouă ce ne dă dacă mergem la vot? Că mie mi-au
luat deja...” După o pauză, destul de lungă, adaugă și din ce i s-a luat. „Din pensie! Uite, talonul îl am aici.“ Și dă să scoată ceva nedefinit din buzunarul de la ilic, o batistă, un muc de lumânare...

„Unde l-am pus? Că, doar adineauri...”

... Și, ne mutăm atenția la altă interlocutoare care vrea musai o proteză.

„Dar, mergeți la vot, da? Cu cine votați?”

„Mergem, cum să nu mergem, dar votul nu se spune, dar dacă ne filmați...”

 

La mistrie, dar cetățeni UE

 

Din centrul satului, adică de la monumentul ridicat în fața fostei cooperative de consum pentru și în memoria eroilor din cele două războaie mondiale,  pleacă  microbuzele spre Roșiori, Alexandria, Pitești, București, iar pentru unii dintre călători mai departe, cu destinație spre marile metropole ale Uniunii Europene: Roma, Paris, Madrid, München, Viena și localitățile limitrofe. La muncă, nu la turism cultural. În construcții, pe șantier, curățenie, schimbat de scutece la cetățeni UE, pe plantații de legume și fructe. Vor fi cu adevărat cetățeni europeni. I-am întrebat dacă speră la ceva după alegerile europarlamentare.

„Nu avem mari așteptări, dar poate va fi mai bine și pentru noi. Mergem să muncim, n-avem timp de politică!”, ne spun cei mai tineri. 

Bătrânii, ce-i drept,  mai cască gură, în lipsa gazetelor care nu mai apar, la dezbaterile electorale de la televizor. Țărăniștii nu mai sunt, au murit cam toți și n-au avut vreme să se orienteze spre alt partid, dar au rămas liberalii, care se luptă cu trandafirii pesediștilor plus sau minus ALDE. Deși, cam în toate curțile sătenilor cresc tufe de trandafiri...

Întâmplarea a făcut în această primăvară târzie, pe șoseau principală care coboară dinspre Gara Balaci, ca acele două vânturi care suflă peste Siliștea Gumești, Crivățul dinspre est și Austrul dinspre vest, să se joace un pic cu bannerele celor două principale partide rivale, agățate de stâlpii de înaltă tensiune. Le-au întors și aruncat în lături, le-au împins bezmetic unul într-altul, le-au apropiat și răsucit în așa fel ca într-o fundă mare, multicoloră, de toată frumusețea.

 

EPILOG...

 

„Băi, Mărine, mă întâlnii aseară când veneam de la Aristide, de la Broaște, cu unul de-ai lui...”

„Cum dracu-l cheamă!?!  Cu Țilică, mă, așa, cu el. Mergea lipit de uluci și-i înjura pe-ăștia de la televizor. Că îi dă-n mă-sa cu votul lor cu tot, că el nu mai merge de data asta, că s-a ales cu nimic și că să-și bage ăia votul undeva...”

„Băi, Nică, mânca-te-ar tata, tu ori ești prost, ori ești beat. Adică nu, că beat ești. Cum dracu’ să te întâlnești tu cu Țilică, că ăla-i mort. I-au făcut sâmbătă de doi ani.”

„S-o fi făcut strigoi...“

„Zău, mă?“   

 

Casa lui Preda a prins europarlamentarele

 

Casa memorială a scriitorului Marin Preda se încăpățânează să reziste, deși mult nu mai are și se va transforma, ca orice gospodărie neîngrijită și lăsată de izbeliște, într-un mușuroi de pământ. Ferestre sparte, pământul căzut de pe lanți, căzută ușor într-o rână și cu viță-de-vie sălbatică răsărită pe prispă și care încearcă să-și croiască drum spre lumină printr-o spărtură din geamlâc. Cam ăsta este decorul dezolant în care își poartă sfârșitul casa lui Marin Preda. A prins alegerile europarlamentare, dar dacă nu se face nimic pe cele generale nu le mai apucă. Singura speranță vine din partea autorităților locale care au reușit, cu greu, dar au reușit, să schimbe fața satului. Poate reușesc și cu bojdeuca scriitorului.

Comentarii

loading...