Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Credințe și obiceiuri românești la Nașterea Domnului

Pentru țăranul român, timpul sărbătorii era un timp sacru, radical diferit de timpul profan, cotidian. De aceea, sărbătoarea cerea o perioadă de pregătire, de primenire. Se primeneau oamenii, dar și casa și gospodăria.

Ciprian Voicilă 0 comentarii

Actualizat: 24.12.2018 - 16:15

Sărbătoarea Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu era precedată de post. În post, omul trebuia să se spovedească măcar o dată. Bucuria sărbătorii este trăită mai intens atunci când ființa umană, prin Taina Spovedaniei, face să lucreze în adâncul ei harul primit la botez. Dar nu doar sufletul omului se împărtășea din bucuria sărbătorii. Nici trupul nu era neglijat: stau mărturie bucatele care erau puse de Crăciun, pe masă, pentru care gospodinele robotiseră îndelung.

 

Alimentele rituale de Crăciun

 Femeile făceau turte din făină de grâu, denumite și „scutecele” sau „pelincelele Domnului”, fiindcă în popor se crede că ele le închipuie pe acelea în care a fost înfășat Pruncul dumnezeiesc. Gospodinele coceau și colaci, pentru colindători (în acest caz, purtau numele de „colindețe”), pentru împodobirea mesei din ajunul Crăciunului sau pentru a fi împărțiți pentru sufletele celor morți. Cu numeroșii colăcei vor fi răsplătiți îndeosebi colindătorii de vârstă mică. Prin Bucovina, colacii au formă rotundă, „ca soarele și luna”, simboluri arhaice pe care le regăsim în icoana pe sticlă sau, sculptate, pe porțile caselor tradiționale. De pe masa de Crăciun nu vor lipsi cozonacii și nenumăratele preparate din carne de porc (sacrificat de Ignat, pe 20 decembrie), mai ales cârnații și costițele, care vor fi împărțiți cetelor de colindători.

 

„…Și vă vin cu Dumnezeu,/Să vă mântuie de rău”. De ce colindă românii?

 O altă caracteristică esențială sărbătorii Nașterii Domnului este obiceiul colindatului. O tradiție pe care o regăsim la toate popoarele europene, creștine. În funcție de zona etnografică, colindului i se mai spune și „colindă”, „corindă” sau „urare”. Colindul nu este un cântec obișnuit. Străbunii noștri considerau că doar între Crăciun și Anul Nou trebuie cântate colindele. Cine se aventura să le cânte și cu alte ocazii, de-a lungul anului, se primejduia. Colindătorii și gospodarii care îi întâmpină cu bucurie cred, deopotrivă, în puterea cuvântului de a influența pozitiv, în bine, viitorul, mai concret spus, anul care stă să se nască, cetele de copii sau feciori aducând prin obiceiul străvechi al colindatului, în case, prosperitatea și înmulțind sănătatea gazdelor: „Grâul atât,/Spicul atât./Pita cât masa,/Fuioarele/Cât rășchitoarele/Mănușele/Cât mătușele!/Ce-i afară, să izvorască,/Stăpânii să stăpânească/Sănătoși”. Sau: „Să crească,/Să înmulțească/La mulți ani ca să înflorească/Câte cuie pe casă,/Atâția galbeni pe masă,/La anul și la mulți ani!”

Prin împrejurimile Munților Apuseni, după ce au sfârșit colindul, când ies, colindătorii spun: „Noi ieșim,/Dumnezeu intră!” În acest fel, ei se legitimează ca vestitori ai Domnului, ceea ce reiese și mai clar din următorul colind: „Ia sculați,/Boieri, sculați,/Ia sculați/Și vă spălați/Și sculați și slugile./Să măture curțile,/Că vă vin colindători,/Noaptea pe la cântători./Și nu vă vin nici c-un rău/Și vă vin cu Dumnezeu,/Să vă mântuie de rău./Mititel/Și-nfășețel,/Fașă albă de mătasă,/Cu scufia de bumbac,/Bătută cu diamant,/Iar în vârful scufiței/Este-o piatră nestemată/Ce cuprinde-o țară toată,/Țarigrad pe jumătate./Iar, boieri, beți și mâncați,/Pe Dumnezeu nu-l uitați./Beți, boieri, și veseliți/Și la rele nu gândiți./Busuioc verde pe masă,/Rămâi, gazdă, sănătoasă.”

Oamenii din vechime nu își explicau lumea prin teorii, ci prin povești. În mentalitatea țăranului român, în spatele fiecărei curiozități naturale (frica iepurelui, mersul săltăreț al vrabiei, tulpina cu noduri a bradului) sau sociale (purtatul opincii sau ciubotei) se ascundea o poveste. Colindatul are și el, povestea lui. De ce colindă românii? Prin Bucovina, o legendă de demult- consemnată de etnograful Tudor Pamfile - spune că într-o vreme pământenii uitaseră cu desăvârșire de Dumnezeu și se întreceau în săvârșirea de nelegiuiri. „Pentru a-i scăpa de păcate, scrie Tudor Pamfile, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an, la Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor și astfel să se abată de la calea răutăților”.

În vechime, colindele erau specializate: la casa preotului se cânta un colind, un altul la fata nemăritată, altul la fecior, altul la tinerii căsătoriți. Exista o diviziune a colindelor în funcție de meseria pe care o avea gazda: fiecare profesie avea colindul ei - păstorul, morarul, vânătorul, pescarul. Unele colinde se cântă în ogradă, altele la fereastră sau în casă, cu fața îndreptată spre icoane.

În noaptea de 23 spre 24 decembrie, în special în Muntenia și Ardeal, copiii merg în cete, din casă-n casă cu Moș-Ajunul, Bună Dimineața sau Bună Dimineața la Moș Ajun. Ceea ce surprinde în colindele celor mici este forma lor scurtă și incisivitatea cu care își cer răsplata: „Bună dimineața./Dați-ne colindeața!/Bună dimineața la Moș Ajun,/Dați-ne un colac bun”.

Din textele colindelor aflăm cu ce erau răsplătiți, de obicei, micii colindători: cu colaci, covrigei, cu nuci, mere, pere, cârnați, puțin șorici și, destul de rar, câțiva bănuți- denumiți în vechime gologani, pe care colindătorii îi purtau în pungi din pânză sau piele. Feciorii și colindătorii mai înaintați în vârstă erau omeniți și cu o costiță de porc și un pahar de vin sau de țuică.

Aceste mici detalii pun în lumină o trăsătură esențială a modului în care se raportau strămoșii noștri la praznicul Nașterii Domnului. Trăind într-o societate de consum, noi percepem fiecare sărbătoare (îndeosebi Crăciunul și Sfintele Paști) ca pe un prilej de a ne satisface dorințele. A sărbători a devenit sinonim cu a cumpăra și a consuma diverse bunuri. Sensul spiritual al sărbătorilor a devenit adiacent, secundar. Revenind la exemplul de mai sus, câștigul colindătorilor de toate vârstele era minim. Ceea ce conta pentru ei era bucuria sărbătorii, a colindatului de la o casă la alta, dintr-un sat într-altul. Bucuria de a-ți bucura semenii.

În cele 3 zile ale Crăciunului sau din prima zi a Nașterii Domnului până la Bobotează copiii colindă satele - iar în ultimele decenii, și orașele- cu „Steaua”. Se numesc „stelari”, „colindari” sau „crai”. Poartă cu ei o stea frumos meșterită, împodobită cu panglici și oglinzi, care are în centru o icoană în care este zugrăvită Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Ei întreabă: „Cine primește Steaua frumoasă/Și luminoasă,/Cu colțuri multe/Și mărunte,/De la Nașterea lui Hristos dăruite?”

Țăranul român nu avea cunoștință de personajul bonom, îmbrăcat în haină lungă, roșie, care distribuie pe tot globul pământesc nenumărate cadouri. Nu avea habar nici de pomul de Crăciun. Ambele tradiții au pătruns în țările române, din Occident, la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai întâi în orașe.

Multe legende autohtone îl înfățișează pe Crăciun ca fiind un țăran mai avut, dar hain la inimă, neprimitor de străini. Soția sa, Crăciuneasa, era moașă în sat. Aceasta se milostivește de Maica Domnului și o ajută să nască în staulul vitelor. Când află Crăciun, se umple de mânie, pune mâna pe o bardă și îi retează soției sale mâinile. Maica Domnului o îndeamnă să își bage mâinile tăiate în scăldătoarea Pruncului. Se petrece minunea: în locul mâinilor din carne, Crăciunesei îi cresc două mâini din aur. Uluit de minune, Crăciun se căiește și devine, astfel- după credința țăranului român- primul sfânt din calendar. Crăciuneasa își primește și ea răsplata: Maica Domnului o binecuvintează să fie patroana tuturor moașelor.

Strămoșii noștri credeau că în apropierea Crăciunului cerurile se deschid, iar glasurile îngerilor se fac auzite din tării. De această minune se pot bucura, însă, doar cei curați la suflet. Țăranul român credea că acest timp deosebit, reînnoit prin Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, face ca cei morți să revină în chip tainic, nevăzut, pe pământ, animați de dorința de a se bucura împreună cu rudele lor de aici de acest praznic fără seamăn. Așa se explică, poate, numeroasele parastase și pomeni care se sfințesc la biserică și se împart în toată această perioadă.

În final, vă îndemn să recuperăm împreună sensul spiritual, străvechi, al sărbătorii Nașterii Domnului, suprins atât de poetic și de limpede în troparul pe care îl auzim la biserică: „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței, că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe tine Răsăritul cel de sus, Doamne, mărire Ție! Fecioara astăzi pe cel mai presus de ființă naște și pământul peștera celui neapropiat aduce, îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu Steaua călătoresc, că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeul cel mai înainte de veci”.   

Comentarii

loading...