Duminică, la ora 11.00, la Conferinţele Teatrului Naţional este invitat politologul Cristian Pârvulescu. El va vorbi, desigur, despre politică în conferinţa cu tema “Mai poate avea politica vreun sens?“.
Într-o epocă în care scandalul public cotidian pare să fi compromis iremediabil politica, mai poate aceasta avea vreun sens? Și, într-un moment în care statul de drept a devenit un leit-motiv cotidian, poate fi justiția un substitut al politicii? Ce mai rămâne din separația puterilor în stat și cum poate funcționa statul de drept astăzi?
Nu prea se știe cu precizie cine și când a folosit mai întâi expresia „Fiat justitia, pereat mundus“, dar ideea că justiția este mai presus de morală, moravuri și sentimente și mai ales dincolo de politică este cunoscută încă din antichitate. De aici și problema: cum se poate justifica moral actul de justiție și care este rolul său în societate?
Trebuie să fie justiția independentă? Dilema filosofică se exprimă prin conflictul dintre viziunea utilitaristă (justiția trebuie să asigure maxima utilitate, adică, în sensul lui John Stuart Mill, să facă posibilă maximizarea fericirii pentru cât mai mulți și să reducă suferința) și cea pe care am putea-o numi absolută (justiția trebuie să fie eternă, universală, imuabilă, implacabilă, impersonală etc.). În consecință, cărui tip de morală i se supune dreptatea procedurală, cea pe care în limbajul obișnuit o numim justiție: uneia utilitaristă, și anume ideii că justiția este o funcție a statului și are o utilitate practică, sau uneia non sau contra-utilitară, și anume că justiția este întruparea Dreptății supreme. Dar cine stabilește ce și cum este Dreptatea supremă?
Revenind pe malurile Dâmboviței, am putea spune, parafrazându-l pe Caragiale: „Să fie dreptate, dar să știm și noi!“. „Noi“, adică ei, politicienii obsedați de sondaje, aflați într-o campanie electorală permanentă, trăind într-un cotidian permanent. Să fie Dreptate? Sigur! Dar pentru a realiza ce?
