Din cei 25.000 de ţigani trimişi de mareşalul Antonescu în Transnistria, doar 11.000 au supravieţuit, susţine istoricul Viorel Achim. Cei mai mulţi au murit de foame, de tifos, de frig. Supravieţuitorii s-au întors în ţară în 1945.
Imaginaţi-vă harta României cu Basarabia şi Transnistria alipite. Suntem în 1942, când regimul Antonescu deporta ţigani peste Prut, iar regiunea Transnistria era administrată de români. Din cei 25.000 de ţigani deportaţi atunci în Transnistria, doar 11.000 au supravieţuit, potrivit istoricului Viorel Achim, care s-a dedicat unui proiect de cercetare privind deportarea ţiganilor. „Au trăit acolo în condiţii inumane, locuind în bordeie de paie, fără haine pe ei. Au murit de foame, de frig, au fost supuşi unui regim de muncă forţată. Foarte mulţi dintre ţigani s-au îmbolnăvit atunci de tifos, murind după prima iarnă petrecută în Transnistria. Au fost vaccinaţi de medicii evrei mult prea târziu, după ce majoritatea deja se îmbolnăvise”, povesteşte istoricul.
Acest episod din istoria României a fost prezentat săptămâna trecută de istoricul Viorel Achim, care va publica o carte despre deportarea ţiganilor în Transnistria, anul viitor. „Sunt multe poveşti despre ţiganii din Transnistria, inclusiv de dragoste. Există o mulţime de documente în arhive şi cine s-ar încumeta ar putea produce chiar şi un film”, spune el.
Săltaţi de acasă doar cu ce aveau pe ei
Deportarea romilor în Transnistria a început la 1 iunie 1942, întâi cu grupurile nomade, apoi cu romii numiţi „sedentari”. Condiţiile de existenţă în Transnistria au fost foarte dure. Deportaţilor nu li se distribuia hrană suficientă, iar ei nu şi-o puteau procura. Raţia prevăzută de Guvern nu era respectată, iar uneori, nu se distribuia cu săptămânile. Nu se asigurau lemne pentru încălzit şi gătit, iar îmbrăcămintea era o mare problemă, mai ales că la ridicarea lor de acasă romilor nu li se permisese să îşi ia haine de schimb şi obiecte personale. Un fotograf german surprinde perfect acest aspect în 1944, când pozează o şatră de ţigani aproape în pielea goală.
Romii deportaţi au fost aşezaţi în trei judeţe din Transnistria – Golta, Oceacov, Berezovsca, ocupând mai multe sate din care fusese evacuată o parte din populaţia ucraineană. De menţionat că unele sate rămăseseră libere după exterminarea evreilor în 1941, trimişi acolo tot de regimul Antonescu, spre exemplu lagărul Crasneanca. Ar fi de spus totodată că au existat şi lagăre mixte de evrei şi ţigani, cum a fost la Tridubi, iar relaţiile dintre aceştia au fost în câteva rânduri tensionate.
„Era vorba de diferenţe culturale. Evreii primeau hrană şi o împărţeau pe familii şi pe zile astfel încât să le ajungă o săptămână, în timp ce ţiganii mâncau totul odată şi apoi furau de la evrei”, povesteşte amuzat istoricul Viorel Achim.
Cât timp au stat în cazărmile din satele ţiganeşti, deportaţii au trăit într-o mizerie cruntă. „Erau alimentaţi insuficient. Li se dădeau 400 de grame de pâine celor care munceau şi câte 200 game bătrânilor şi copiilor. Li se mai dădeau cartofi şi foarte rar peşte sărat”, se arată în documentele din arhivele de la Odessa şi Mykolaiv.
Munceau în ferme şi la reparat drumuri
Cei mai mulţi dintre ţigani erau folosiţi pentru muncile agricole, la ferme, la reparat drumuri, ca fierari, pieptănari, sobari. „Casele din Transnistria nu aveau sobă. Arătau aşa cum era România înainte de Regulamentul Organic (1831-1832). Cum ţiganii erau specialişti în prelucrarea tablei au făcut sobe atât pentru ei, cât şi pentru populaţia ucraineană. Tot din tablă au făcut şi căni şi alte obiecte de uz casnic. Tabla o procurau de la nişte maşini agricole lăsate în paragină. Putem spune aşadar că au acţionat ca un factor civilizator în Transnistria”, spune istoricul Viorel Achim. Acesta spune însă că de la plecarea ţiganilor din Transnistria (1944) şi până acum, satele nu au progresat foarte mult. „Cu ocazia acestui proiect am făcut şi «turism cultural» în Transnistria şi am apucat să vad locurile unde au pătimit aceşti oameni. Nu sunt schimbate radical”, a explicat el.
Deşi trăiau aproape ca într-un lagăr, regimul lor de viaţă era mult mai lejer decât cel al evreilor în 1941. „Spre exemplu erau păziţi de jandarmi, dar satele nu erau împrejmuite cu sârma ghimpată, iar cei care încercau să fugă nu erau împuşcaţi, ci doar pedepsiţi.
Pedepsele erau fizice, fiind prevăzut un anumit număr de lovituri”, povesteşte Achim. Totodată, ţiganii aveau propriul sistem de judecată, condus de bulibaşi. Pentru încălcarea regulilor se aplicau inclusiv mutilări. „În mare parte, îşi păstraseră structura tribală de secol XIX”, explică Achim.
Proiect sprijinit de nemţi
Acest proiect a fost posibil datorită unei fundaţii germane „Erinnerung Verantwortung und Zukunft”, din Berlin, care investeşte în proiecte de compensare a victimelor celui de-al doilea război mondial. „Fundaţia a sprijinit numeroase proiecte şi a încheiat astfel procesul de compensare a victimelor care au prestat munca forţată. Am avut plăcerea de a fi primul care a desfăcut acele dosare pe care sovieticii le-au legat şi le-au aruncat acolo în arhivele de la Odessa”, a spus emoţionat Viorel Achim. Istoricul a ţinut să precizeze că nu Germania a dus politica cea mai radicală împotriva ţiganilor, ci mai degrabă ţări precum Croaţia, Bielorusia, Ţările Baltice. „Nemţii nu au omorât atât de mulţi ţigani, ci mai degrabă i-au pus la muncă forţată. În Croaţia însă au fost omorâţi strict pe criterii de purificare etnică”, a spus el.
În România, deportarea ţiganilor nu a fost bine privită de o parte din populaţie, spre exemplu de săteni care au protestat atunci când din sate au plecat meseriaşii (fierarii, potcovarii). „Din păcate, populaţia majoritară nu a dat dovadă de prea multă toleranţă. Deşi toată viaţa lor românii au trăit printre «străini», erau destul de into-leranţi faţă de aceştia. Aveau o viziune puristă, amplificată atunci şi de politica statului”, adaugă istoricul Ovidiu Pecican.
