Foştii colegi au ales o cale inedită, online, pentru a scrie un volum de memorii despre promoţia lor din 1966 de la liceul „Spiru Haret”.
La 45 de ani de la terminarea liceului, „spiriştii”, cum îşi spun majoritatea absolvenţilor acestei şcoli, nu numai că ţin legătura foarte strâns – întâlnindu-se prima oară cu toţii „la zece ani, apoi la cinci ani şi apoi din doi în doi ani”, după cum ne-a povestit unul dintre ei, Bruno Gheorghievici, dar au scris la mii de kilometri distanţă unul de altul o carte de amintiri cu ajutorul internetului. Autorii sunt răspândiţi în toată lumea, din Japonia până în America de Nord, în Nigeria sau Israel şi în cel puţin şapte ţări europene.
O carte de tip nou, care este specială nu numai pentru autori, dar şi pentru viitorii şi mai tinerii cititori care vor descoperi un „model pedagogic uitat, dacă nu chiar desconsiderat de sistemul de învăţământ contemporan”, notează Andrei Pleşu.
Cum a început
Aventura realizării acestei cărţi are deja o istorie, după cum povesteşte într-un interviu Mihai Vasilescu, unul dintre cei care au reuşit să adune amintirile atâtor foşti colegi. „Editorii cărţii sunt elevii Mihai Vasilescu şi Nick Lerescu”, atrage atenţia o altă „spiristă” de generaţie ’65, Ileana Costea, profesor la California State University, şi care abia aşteaptă să facă, de asemenea, un volum cu istoriile foştilor săi colegi. Ileana Costea a publicat un text amplu despre volumul „Amintiri din Şcoală”, în Observatorul de Toronto de marţi, făcând încet-încet cunoscută această apariţie editorială.
„Ideea a venit simplu”, a spus pentru România liberă Bruno Gheorghievici, om de afaceri, cetăţean grec, care în timpul ce-lor trei luni de vară revine în ţară, la casa de la Bran. „Suntem foarte legaţi unul de altul deşi am plecat în lume. Cele două clase paralele din generaţia noastră aveau aproximativ 60 de elevi în total. Am fost împreună din clasa I până în a XI-a. Am ţinut legătura 50-52, din care doar 14 mai sunt în România. Majoritatea şi-au luat lumea în cap şi au plecat, din Japonia până în Canada. Nick Lerescu a fost factorul gregar, ne-a informat, ne‑a ţinut calzi şi au ieşit la iveală nostalgii. Adevăratul fenomen este că am păstrat legătura. Şi să vă spun ceva: am fost şapte ani coleg de bancă cu Andrei Pleşu.”
Iniţial, ideea era să scrie fiecare nişte amintiri „pentru noi, de citit între noi”. A durat cam cinci ani, dar practic totul s-a pornit în urmă cu 1,6 ani. „A ieşit într-o formă foarte interesantă, 320 de pagini cu tot cu fotografii. Are ritm, de asta s-a îngrijit Mihai Va-si-lescu-Edgar Şelaru, după cum era cunoscut ca jurnalist la secţiile române ale BBC şi Europa liberă”, mai spune Gheorghievici.
Dezvăluiri „care i-ar putea şoca astăzi pe unii”
Este o carte scrisă interactiv, care n-ar fi existat fără internet. „Au circulat mii de mesaje între colegi; nu e nici o exagerare”, spune Mihai Vasilescu, într-un interviu acordat blogului classamea.com. Cartea e formată din patru „capitole de dialoguri”, spune Vasilescu, „despre profesorii noştri, despre prieteniile dintre noi, despre cum ne distram noi împreună…”, capitole dedicate fiecărui coleg, în spe-cial despre activitatea lor de după liceu şi altele. „Am dorit o carte caracterizată prin autenticitate şi nu am evitat să povestim anumite lucruri care i-ar putea şoca astăzi pe unii. Cartea prezintă, după părerea mea, şi un deosebit interes sociologic. Iar pentru mine, cel mai important e faptul că mi se pare o carte emoţionantă şi amuzantă”, mai spune editorul.
„…O mie de motive să fiu sceptic”
Emoţionantul text scris de prof. Ileana Costea în Observatorul de Toronto aduce un omagiu, la rândul său, tuturor „spiriştilor”. Ileana Costea regretă că nu va fi în România la lan-sare. Ea spicuieşte din „Cuvântul însoţitor” scris de Andrei Pleşu, intitulat „Trecute Vieţi de Domni şi de Domniţe”. „Când vechiul meu prieten Bruno (Gheorghievici) mi-a vorbit despre proiectul acestei cărţi, am găsit o mie de motive să fiu sceptic.
Pe cine ar putea interesa o colecţie de amintiri al căror farmec nu se poate savura decât în cerc închis? Emoţia care însoţeşte o asemenea întreprindere se epuizează, inevitabil, în sentimentalism nostalgic, în duioşie uşor pre-senilă…”, scrie Pleşu care, după ce citeşte din paginile cărţii, nu uită să spună că a fost mişcat, reamintindu-şi despre profesori şi colegi, căzând şi el în „păcat”. „Am avut norocul să avem profesori de nivel universitar. Nu simpli funcţionari şcolari, ci personalităţi profilate excepţional, naturi puternice, caractere exemplare. […] Întreaga echipă a dascălilor noştri avea iradierea unei solide autorităţi, a unei vocaţii academice impunătoare. Suntem ceea ce suntem datorită lor, datorită consistenţei lor intelectuale, dar şi a tactului şi talentului lor pedagogic”, notează Andrei Pleşu.
