Generalul Armatei Albe şi românii

Anton Denikin a reuşit să organizeze principala forţă care lupta împotriva Armatei Roşii cu sprijinul discret al României. Denikin fusese comandantul trupelor ţariste trimise în România în anul 1916.

Unul dintre cele mai importante personaje isto­rice ale luptei îm­po­triva comu­nis­mu­lui, generalul ţarist Anton Ivanovici Denikin, a început să organizeze lupta împotriva Ar­matei Roşii cu sprijinul dis­cret al Casei Regale a României. Gene­ralul rus a fost, în timpul primu­lui război mondial, şeful trupelor ţariste care fuseseră trimise, în anul 1916, în România, să spri­jine trupele româneşti, aflate în luptă cu trupele ger­mane, aus­tro-ungare şi bulgare.

Remarcat în războiul cu japonezii

Generalul Anton Ivanovici Deni­kin a fost liderul Contra­revoluţiei ruse şi a condus tru­pele rămase fidele Casei Impe­riale Romanov într-un sângeros război civil. Acesta a izbucnit după Revoluţia Bolşe­vică şi s-a încheiat abia în anul 1922, când trupele ţariste, reunite în aşa-numita Armată Albă, s-au îmbar­cat din Crimeea şi s-au refugiat la Constan­ti­nopole. Istoriografia oficială a re­mar­cat faptul că Armata Albă a fost sprijinită de trupele Antan­tei, adică de Franţa, Statele Unite ale Americii ori Marea Britanie, dar contribuţia Româ­niei la naşterea Armatei Albe a fost trecută sub tăcere. În timpul perioadei co­mu­niste, nu era acceptabil să fie arătată contri­buţia României la lupta împo­triva comunismului.

Anton Ivanovici Denikin s-a născut în Polonia ocupată de Rusia, în anul 1872. El a urmat cursurile Şcolii Militare din Kiev şi, apoi, pe cele ale Acade­miei de Stat Major. Şi-a început cariera de ofiţer activ în timpul răz­boiului ruso-japonez din 1905, când armata niponă a îngenun­cheat armata ţaristă, care era consi­derată de către generalii ruşi drept cea mai importantă forţă militară din lume, după înfrân­gerea lui Napoleon Bona­parte. Anton Ivanovici Denikin a fost unul dintre tinerii ofiţeri remarcaţi în luptele împotriva japonezilor. Drept urmare, a fost promovat general şi comandant militar al Kievului.

În România, a comandat 40.000 de militari ruşi

După izbucnirea primului răz­boi mondial, în anul 1914, el a fost numit adjunct al şefului de stat major al Armatei a 8-a şi a par­ticipat la luptele din Galiţia, împo­triva austro-ungarilor şi germanilor. În anul 1916, el a fost numit la comanda unui corp de circa 40.000 de militari ruşi, tri­mişi în ajutorul Armatei Regale Române. În această calitate, generalul Denikin a condus, în partea de sud a frontului, ultima ofensivă importantă a armatei ruse din timpul primului război mondial, ofensiva Brusilov. Aceasta a avut ca scop uşurarea presiunii ger­mane asupra fron­tului francez de la Verdun.

Însă victoriile de pe câmpul de luptă au fost subminate de răs­pândirea morbului comunist. Influenţaţi de propaganda bol­şe­vică, de pe frontul din Ga­li­ţia au dezertat 58.000 de soldaţi ruşi, aşa că armata ţaristă a fost nevoită să se retragă pe vechile sale poziţii. Comunismul a contaminat şi armata rusească din România, aşa că trupele generalului Deni­kin nu au reuşit să ofere tot ajutorul aşteptat de aliaţii ro­mâni. Drept urmare, armata română şi corpul VIII de armată ţaristă, comandat de Denikin, au fost înfrânte de armatele Pute­rilor Centrale. Soldaţii ro­mâni şi ruşi s-au retras în Mol­dova, unde au reuşit să stabi­lizeze frontul pe linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Soldaţii ruşi au continuat să dezerteze, iar armata română a rămas, prac­tic, singură împo­tri­va armatelor Puterilor Centrale.

Arestat, după o lovitură de stat nereuşită

Generalul Denikin a plecat la Sankt Petersburg, capitala imperială, unde ţarul Nicolae al II-lea fusese înlăturat în urma Revoluţiei din Februarie, care a adus la putere guvernul condus de Kerenski. În septembrie, generalii Mihail Alekseev, Alexei Brusilov, Lavr Kornilov şi Anton Denikin au încercat să dea o lovitură de stat în septembrie 1917 şi să înlo­cuiască guvernul Kerenski cu un guvern condus de militari. Lovitura de stat a eşuat, iar Denikin, împreună cu ceilalţi generali, a fost arestat. În zilele tulburi ale Revoluţiei Socialiste din Octombrie, în urma căreia bolşevicii conduşi de Lenin au pus mâna pe putere, Denikin a reuşit să evadeze şi să fugă în Rusia de Sud, la Novo­cerkassk. Aici, ofiţerii ţarişti au format Armata Voluntarilor, desti­nată luptei împotriva bol­şevicilor.

De ce l-a sprijinit România pe Denikin

Un amănunt puţin cunoscut este faptul că Armata Volunta­rilor a beneficiat de sprijinul material al Casei Regale a Româ­niei. Sprijinul a constat în faptul că România le-a permis solda­ţi­lor şi ofiţerilor ţarişti care se aflau în Moldova să se alăture Armatei Voluntarilor, împreună cu tot echipamentul de luptă şi cu muniţie. De asemenea, Ar­ma­ta Voluntarilor a fost spriji­nită cu hrană. Sprijinul acordat Armatei Voluntarilor era justi­ficat de atitudinea tot mai ostilă a noului guvern bolşevic faţă de România. Guvernul bol­şe­vic a semnat pacea de Brest-Litovsk, prin care a cedat Germa­niei Ucraina, iar România a ră­mas singură pe Frontul de Est.

În aceste condiţii, România a fost nevoită să ceară armistiţiu cu Puterile Centrale şi să nego­cieze o pace de­zas­truoasă, pacea de la Buftea – Bucureşti, care, însă, nu a fost ratificată nicio­dată de Regele Ferdinand I. Mai mult, bolşevicii provocau tulbu­rări armate în Basarabia, iar în România au încercat să îi deter­mine pe soldaţii români să se alăture Revoluţiei comuniste. În urma acestor acte, Sfatul Ţării de la Chişinău, în martie 1918, a cerut ajutorul Armatei Regale Române, care i-a izgonit pe bolşevici, iar apoi Basarabia s-a unit cu România. Bolşevicii nu au recunoscut acest act şi au încercat să atace în continuare Armata Română. Aşa că, de facto, Armata Regală Română şi Armata Albă erau aliate în lupta împotriva Arma­tei Roşii.

Sprijinul pentru Denikin a venit din partea Casei Regale pe căi discrete, deoarece Guvernul României, aflat în refugiu la Iaşi, se angajase în faţa Puterilor Centrale să se abţină de la orice activitate militară. În 1918, Denikin a preluat con­ducerea Armatei Volun­tarilor, pe care a botezat-o Armata Albă, în opo­ziţie cu Armata Roşie a comu­niştilor şi cu Armata Verde a naţionaliştilor ucrai­neni. An­ton Ivanovici Denikin a reor­ga­nizat armata sa şi a încercat să recucerească Mos­cova. Însă ofen­siva Armatei Albe s-a îm­pot­molit la Orel, la 400 de kilo­metri depărtare de Moscova. După bătă­lia de la Orel, a urmat o re­tra­gere continuă a Armatei Albe. În martie 1920, Denikin mai controla doar Crimeea. În apri­lie, el a demisionat în favoa­rea baro­nului Piotr Wranghel, apoi a ple­cat cu un vapor la Constan­tinopole. 

Generalul în exil

Generalul Denikin a locuit în mai multe ţări, inclusiv Ungaria, Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. El a murit în SUA, în anul 1947. Denikin a rămas unul dintre liderii emigraţiei ruse până la stingerea sa din viaţă şi a continuat să militeze pentru răsturnarea comunismului în Rusia. Diabolizat în timpul comunismului, generalul Denikin a fost reabilitat în ultimii ani. În anul 2005, rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate din SUA la Mănăstirea Donskoi din Moscova.