În fața unor probleme importante ale vieții, precum o boală amenințătoare sau un impas financiar alarmant, ori o ruptură dureroasă într-o relație, un doliu neașteptat, unii oamenii trăiesc o stare agonică, care amenință distrugerea echilibrului intern.
Astfel că din omul puternic pe care îl știam devine un om chinuit, apăsat, neputincios, parcă fără viață și fără perspectivă, marcat de o stare depresivă. Logica existentă în acel moment este cea a supraviețuirii. Să supraviețuiască declinului, luptei dintre viață și aneantizare. Să supraviețuiască cutremurului care i-a dărâmat structura psihică. Să supraviețuiască bolilor care se dezlănțuie în corp. În lipsă de spațiu intern de elaborare, afectele nu-și găsesc exprimare decât în corp, localizându-se la un organ. „Discursul” afectează corpul, stările de dezintegrare dezintegrează corpul.
Rolul persoanelor din mediu
Un om care se luptă cu viața are nevoie să fie sprijinit. Să fie lângă el cineva care să-l cuprindă când cade, să-l țină strâns în brațe, să-l sprijine când cade. Ca pe un bebeluș atacat de neliniști interioare cărora le-a căzut pradă și pe care nu le poate transforma, neavând încă instrumente. Are nevoie de mediu, de un mediu transformator. Înainte ca mama să-l pună la sân să mănânce, îl ia pe bebeluș în brațe să-i calmeze starea agonică, să-l adune în brațele ei, să-l securizeze cu căldura corpului și să-l asigure de iubirea ei. După ce mama a liniștit ceea ce l-a neliniștit, după ce se simte legat intern, alăptarea va fi integrată în logica vieții și a creșterii. Altfel, sânul hrănitor va fi integrat în registrul agoniei, al lipsei de speranță și al supraviețuirii. Am văzut oameni care atunci când sunt în agonie mănâncă, făcând parcă referire la acel moment arhaic din copilărie când mama încerca să calmeze cu sânul, nu cu brațele. Unui om supus luptei interne dintre speranță și lipsă de speranță, dintre viață și supraviețuire, nu-i vom spune un îndemn genul „Fii puternic!”, sau orice alt slogan motivațional. Poate fi resimțit ca neputința celui care le zice de a conține suferința celui care suferă. Are nevoie de conținere, de empatie și căldură. De brațe.
Un studiu de caz
O doamnă supusă unei rupturi neașteptate în relația cu soțul ei a intrat în starea de agonie care parcă nu se mai termina. Ori de câte ori încerca să se adune, să se lege, soțul venea cu un alt atac. Experiențele negative generate de acesta, în pofida rugăminților ei de a fi lăsată un timp să-și revină, le dominau pe cele pozitive. În acest caz, plăcerea și satisfacția se instalează cu greu. Era îngreunată de mișcarea repetitivă a soțului care ataca prin violența dinamicii lui emoționale.
Când experiențele negative pe care le generează oamenii din mediu sunt repetitive, mereu se întâmplă ca integrarea și subiectivarea experienței să se efectueze rău, cu dificultate, logicile disperării domină viața emoțională guvernând logicile supraviețuirii. Când experiențele pozitive, prin frecvența și calitatea lor, le domină pe cele negative, atunci există suficientă satisfacție și plăcere, iar logicile vieții, prin procesele de maturizare, de acumulare și integrare, pot continua.
Un cerc vicios din care se poate ieși: transformarea
Teama de suferință ne face să ne prefacem că suntem bine și fericiți. În epifania triumfului că am găsit soluția de a preschimba durerea în strălucire, acoperim cu un gest magic depresia cu o stare euforică: dacă nu se vede, ea nu există. Păcălim ca să ne păcălim. Răsturnăm durerea în motiv de fericire, pasivul în activ, dependența în independență. Este o soluție momentană de a trece peste experiența negativă. Dacă această soluție se permanentizează și devine un fel obișnuit de a trăi viața, atunci negarea și efortul susținut de a răsturna ceea ce este intolerabil în motiv de “fericire” vor crea un cerc vicios între două puncte de agățare.
Preschimbare nu înseamnă transformare. Când un chip trist se preschimbă într-unul zâmbăreț, starea de tristețe nu se transformă într-una care să permită reluarea logicii vieții. Transformăm suferința copleșitoare într-o suferință mai tolerabilă de psihic. Mai „discutabilă”, mai abordabilă, mai aerată, mai presărată și cu alte emoții. A transforma starea agonică presupune transformarea elementelor care nu pot fi gândite în elemente disponibile gândirii și trăirii: “faptele nedigerabile”, trăirile haotice în ceea ce este digerabil și integrator. De exemplu, în stări de luptă interioară: a ieși la o plimbare și a privi explozia senzorială din jurul tău, pot reda o trăire de integrare. Transformarea presupune o atitudine de interpretare, o stare creativă care permite momentele “aha!”, iluminând o arie considerabilă a universului intern.
Gabriela Romaneț
Psiholog clinician, psihanalist în formare
