România e o republică cu sistem semiprezidenţial, în care puterea executivă e împărţită între preşedinte, ales direct de popor şi Guvern, validat prin votul Parlamentului. Fricţiunile din ultimii ani dintre preşedinte şi premier pe tema atribuţiilor fiecăruia dintre ei, nasc o întrebare justificată: „Câte puteri formale i se dau preşedintelui?”, subliniază Bogdan Dima, care continuă: „Aici regăsim, în opinia mea, cea mai mare problemă a arhitecturii constituţionale postcomuniste: avem un preşedinte ales direct de către popor, deci cu legitimitate izvorâtă direct din încrederea majorităţii votanţilor, dar cu prerogative formale reduse. Istoria postcomunistă a raporturilor de putere la nivel central arată că toţi preşedinţii României au urmărit să exercite mai multă influenţă decât le permitea Constituţia în litera şi spiritul ei. Totuşi, au existat şi situaţii în care preşedinţii, indiferent de aprecierea pe care o aveau în rândul opiniei publice şi indiferent de legitimitatea lor populară directă nu au putut să domine o majoritate parlamentară ostilă sau care avea alte opţiuni politice.”
Citeşte şi: Revizuirea Constituţiei: punctele fierbinţi
Parlament unicameral sau bicameral?
Deoarece tema Parlamentului unicameral e foarte vehiculată, Ştefan Deaconu punctează argumentele “pro” şi cele “contra” parlament unicameral: „Monocameralismul înlesneşte o procedură legislativă relativ simplă şi rapidă, evită dezbaterile paralele, permite concentrarea atenţiei opiniei publice, a factorilor politici asupra unui singur forum naţional, în cadrul căruia se dezbat toate problemele ce privesc dezvoltarea naţiunii. În plus, se reduc mult costurile de funcţionare ale Legislativului. Monocameralismul prezintă dezavantajul de a nu permite un nou control la nivel parlamentar asupra procedurii de adoptare a legilor şi nici asupra conţinutului acestora. De cele mai multe ori sistemul unicameral prezintă riscul de a conduce la un regim de adunare care nu totdeauna este o garanţie a democraţiei şi pluralismului politic dintr-o anumită ţară”.
Imunitatea “aleşilor”
În ceea ce priveşte modificarea articolului din Constituţia actuală privitor la imunitatea parlamentară, Bogdan Dima a precizat: „Nu cred că se înţelege raţiunea imunităţii parlamentare sau, dacă se înţelege, nu se acceptă din reducţioniste raţiuni politice demagogice. Imunitatea nu este prevăzută de Constituţia României sau de alte constituţii ale unor state democratice pentru a proteja parlamentarii care fură. Este o percepţie eronată. În fapt, imunitatea parlamentară nu protejează persoana, ci mandatul de parlamentar, având un caracter obiectiv. Tot aşa cum protejează şi mandatul preşedintelui României şi nu pe Iliescu, Constantinescu sau Băsescu.”
În opinia consultantului politic, „ceea ce s-ar putea face ţine de bunul simţ democratic, în ultimă instanţă, de moravuri: regula de onoare, neasumată la nivel normativ, trebuie să prevadă ce, în condiţiile în care se deschide o anchetă din partea DNA sau a Parchetului de pe lângă Înalta Curte împotriva unui parlamentar, plenul Camerelor să voteze ridicarea imunităţii acestuia. Existenţa acestui vot în plenul Camerei dă prilejul celui acuzat să se apere şi celorlalţi parlamentari să discute în contradictoriu situaţia. În ultimă instanţă, dacă eşti nevinovat, nu ai de ce să fii temător, nu?”.
Relaţia preşedinte-Parlament
Constituţionalistul Ioan Stanomir consideră inegal raportul de putere între Parlament şi şeful statului: „Cum poate preşedintele să deblocheze relaţia sa tensionată cu Parlamentul? Poate să dizolve Camerele? Din păcate nu. Parlamentul poate să-l suspende oricând, dar Parlamentul nu suportă consecinţele faptelor sale, pentru că o suspendare care este invalidată de cetăţeni trebuie să atragă şi o consecinţă asupra Parlamentului, or firesc ar fi ca în cazul unei suspendări ratate Parlamentul să fie dizolvat de drept”. Nu am fi prima ţară de pe continent, care ar face asta. Ioan Stanomir dă exemplul Franţei, în care „preşedintele are prerogative foarte clar desenate şi care poate dizolva Camera inferioară a Parlamentului”.
În opinia lui Dima, unul dintre subiectele majore care ar trebui analizate e procedura de formare a Guvernului. „Cu privire la acest punct, avem o problemă majoră. Nu pentru că dispoziţiile din legea fundamentală sunt prost redactate, ci pentru că au fost exploatate păcătos de preşedinţii postcomunişti ai României pentru a acumula cât mai multă influenţă asupra Guvernului şi a majorităţilor parlamentare. Astfel, preşedintele desemnează candidatul la funcţia de prim-ministru, iar Parlamentul acordă votul de încredere pentru lista Guvernului şi programul de guvernare. Întrucât sistemul de partide românesc este pluralist, evoluând de la pluralismul cu partid hegemonic la un pluralism moderat, regula pentru a putea asigura o majoritate parlamentară de sprijin pentru cabinete a fost formarea unor coaliţii legislative şi/sau guvernamentale. Coaliţiile se fac şi se desfac în funcţie de interese legate direct de formarea Guvernului, iar atribuţia preşedintelui de a desemna un candidat la funcţia de prim-ministru imediat după alegerile parlamentare poate influenţa decisiv atât alegerea premierului, cât şi formarea unor majorităţi de sprijin pentru noul cabinet. Mai direct spus, preşedintele poate influenţa formarea majorităţilor parlamentare, chiar dacă această posibilitate nu a fost urmărită de legiuitorul constituant la redactarea Constituţiei în vigoare.”
Modul de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale
Profesorul Simina Tănăsescu a precizat că în cadrul dezbaterilor publice organizate de Fundaţia „Horia Rusu” s-a vehiculat ideea că persoanele care candidează pentru funcţia de judecători CCR nu ar fi bine să fie complet rupte de viaţa politică: „Mai mult, s-a arătat că ar fi complet ineficientă introducerea unei interdicţii pentru persoanele care doresc să candideze la funcţia de judecător constituţional prin care să se prevadă că nu au voie să candideze dacă au făcut parte în ultimii cinci sau zece ani dintr-un partid politic; există situaţii în care experienţa unui fost politician este mai mult decât necesară, mai ales atunci când se discută despre procedura adoptării legilor ori regulamentele parlamentare”.
