Cartea „Transilvania și locuitorii săi“ oferă o descriere a unui oraș care nu mai există, așa cum era el organizat înainte de Revoluția de la 1848.
Una dintre cele mai valoroase cărți referitoare la Transilvania este puțin cunoscută de publicul românesc. Este vorba de volumul ”Transilvania și locuitorii săi”, scris de un aristocrat francez, Auguste de Gerando, în prima jumătate a secolului XIX. Istoric de profesie, Auguste de Gerando a dat dovadă de un talent literar comparabil cu cel al lui Jules Verne. Istoricul francez a murit tânăr, înainte de a fi putut da adevărata măsură a talentului său. Cartea sa a fost publicată recent de o editură clujeană, Casa Cărții de Știință. Volumul conține o descriere inedită a Clujului. ”Clujul, capitală a Transilvaniei, este un cochet și aristocratic orășel de 20.000 de locuitori, cu străzi drepte, formate din case albe și elegante. Nobilimea transilvăneană locuiește aici pe timpul iernii și fiecare familie are casa sa încăpătoare.
Astfel, contrastele pe care le întâlnim neîncetat în Transilvania sunt aici mai surprinzătoare ca oriunde. Nu rareori vezi o trăsură cu blazoane și echipajul ei așteptând răbdător, la cotitura unei străzi, ca să treacă o turmă de bivoli ce vine de pe câmp. În rest, lumea e foarte veselă și se dansează mult. Femeile s-au asociat și au fondat un salon literar – jumătate din lucrări sunt în franceză, restul e în germană sau maghiară. Bărbații se reunesc la cazino. Nebunia cazinourilor e împinsă la extrem în Transilvania. Există orășele ce dețin câte două, ba chiar trei. Cunosc un sat unde patru gentilomi, plictisiți să se viziteze unul pe altul în chip patriarhal, au inventat într-o zi o cameră prevăzută cu o masă și suporturi pentru pipe, numind-o ”Cazinoul”.
Acolo fumează încontinuu, sub pretext că citesc ziarele. Acest fel de localuri, necesare într-un oraș centru al unei mișcări literare sau politice, nu sunt aici foarte utile și au neajunsul că divizează societatea. Reuniunile intime, care fac micul oraș agreabil, dispar. În Transilvania femeile sunt în general foarte distinse. Nu știu de ce nu li se caută cu precădere compania. Gentilomul care trăiește aici pe pământurile sale, exploatându-le el însuși, se plasează deja, prin gusturile și ocupațiile sale, pe un teren aparte; poate ar trebui să se apropie mai degrabă de cămin. Doar în societatea femeilor se poate dobândi această ușurință în maniere, această eleganță a formelor pe care le posedă atât de bine bătrânii nobili transilvăneni. Și nu vorbesc aici decât de cele mai neînsemnate neajunsuri.
Divorțurile, ce se tolerează în rândul protestanților, sunt cam la fel de frecvente în această țară pe cât erau în Franța sub Imperiu. Acestea au intrat de altfel perfect în obiceiuri. Soții redevin străini, dar nu sunt dușmani. Se văd, își fac politețuri după divorț ca și înaintea căsătoriei și aproape întotdeauna se înțeleg de minune asupra educației copiilor”, scria autorul francez. El descrie și cetatea medievală a orașului, azi dispărută. ”Contrar practicii obișnuite, Clujul e prevăzut cu metereze grose ce formează o centură în jurul orașului. Ici și colo, casele au trecut peste margini și se ridică de fiecare parte a împrejmuirii; însă se trece încă pe sub porți dominate de turnuri pătrățoase. Ungurii, în Evul Mediu, nu ridicau niciodată ziduri; atunci, ca și astăzi, orașele lor erau deschise, aerisite, nepavate. Dacă burgul Clujului are aspectul vechilor noastre orașe din Occident, mulțumită porților și meterezelor sale, e fiindcă a fost reclădit de către coloniștii germani care populează în zilele noastre sudul Transilvaniei”, mai scria Auguste de Gerando.
