La sfârşitul secolului al XVI-lea se remarcă în Transilvania o nouă influenţă a literaturii şi a ştiinţei umaniste, şi, mai ales, a unui umanism aplicat în domeniul istoriei. Între cei care l-au îmbrăţişat se află şi Georgius Soterius, alias Schochter, născut în satul Buneşti, din scaunul Sighişoara (1673). El a fost o personalitate complexă. Gimnaziul l-a făcut în Sibiu, iar în 1693, la Wittenberg, a studiat teologia lutherană, la una dintre cele mai prestigioase universităţi protestante ale continentului.
În tot acest timp, el a strâns documente, pătruns şi preocupat de ideea unei istorii a Transilvaniei. A trecut prin multe oraşe din Occident şi a revenit ca învăţător la Sighişoara, apoi s-a stabilit în satul Criţ, de lângă Rupea, ca preot, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale, în februarie 1728. De reţinut că unele lucrări publicate până atunci au fost foarte apreciate de mari profesori germani ai epocii, precum Menken şi Valther, dar şi de Institutul Sas din Transilvania. Interesant este, spun specialiştii, că dacă în arhivele din Sibiu documentele cele mai vechi datează din secolul al 13-lea (1223-1292), unele capitole din colecţia lui Soterius încep în anul… 1009.
Susţinător al continuităţii românilor
Desigur, cartea lui de căpătâi este Historia Dacia Antiquae, un volum de circa 300 de pagini scris în limba latină, şi care, conform specialiştilor, cuprinde, de fapt, trei cărţi. Valoarea Historiei – scrie şi istoricul contemporan cu noi Adolf Armbruster – din Tălmaciu, de lângă Sibiu –, rezidă şi din precizarea lui Soterius că, după retragerea aureliană din Dacia, au mai rămas aici numeroşi romani, care, amestecaţi cu populaţia locală, au dat, în timp, naştere poporului român.
Apoi, dorind să demonstreze continuitatea şi latinismul românilor de azi, Soterius redă numeroase toponime de origine latină şi echivalentul lor în română, dar vorbeşte şi de alte mărturii descoperite la Sarmiszegetuza. Apoi, scrie şi de creştinarea daco-românilor, fapt de mare importanţă pentru istoria românilor. Acesta este, în mare, Georgius Soterius şi, dacă am aflat de el, o datorăm cercetătoarei sibiene Monica Vlaicu care, prin 1982, l-a scos la lumină din arhivele sibiene, atât de bogate încât pot fi denumite pe drept „Tezaurul României“.
