3.8 C
București
marți, 30 noiembrie 2021
AcasăSportAtletismDoua "organe prietene", Stasi si Securitatea

Doua "organe prietene”, Stasi si Securitatea

In timpul Razboiului Rece, Berlinul divizat isi castigase faima de a fi "capitala spionilor”. Zidul Berlinului, constructie finalizata la 13 august 1961, nu a schimbat acest statut al orasului. Fara a face prea mari eforturi, Berlinul parea gazda perfecta a tuturor acelora care isi facusera din abilitate, discretie, inteligenta, cruzime sau tradare un mod de viata. Printre ei, agentii Securitatii. Din cand in cand, de cele mai multe ori din cauza incompetentei de care dadeau dovada in timpul desfasurarii operatiunilor, prezenta acestora era semnalata in oras de catre serviciile secrete "dusmane”.
Dat fiind ca in octombrie 1949, la cateva zile dupa infiintarea Republicii Democrate Germane, Romania si R.D.G. au stabilit relatii diplomatice, Securitatii i s-a oferit Ð sub acoperirea unei misiuni diplomatice Ð posibilitatea sa puna piciorul in Berlinul de Est si, in acest fel, sa desfasoare operatiuni pe un teren atractiv din punctul de vedere al muncii informative. Ambasada Romaniei din Berlinul Rasaritean, cu sediul in Parkstrasse 23, districtul Pankow, era situata la aproximativ un kilometru de frontiera cu Berlinul de Vest. Aceasta misiune diplomatica functiona de fapt ca o rezidenta a Securitatii, un loc in care agentii si ofiterii spionajului romanesc erau acoperiti legal prin misiunile oficiale pe care le indeplineau in calitate de "diplomati” ai statului roman.
Inedita prezenta a Securitatii in Berlin nu a scapat atentiei serviciilor de contraspionaj occidentale. In aprilie 1960, guvernul federal german a publicat un raport amanuntit, in care se descria modul in care Stasi si serviciile secrete "fratesti” din Est au incercat sa-si infiltreze agentii in R.F.G. si sa desfasoare activitati de spionaj pe teritoriul acestei tari. Potrivit raportului, "sectorul sovietic al Berlinului”, asa cum i se mai spunea Berlinului de Est in limbajul folosit in Occident, se dezvoltase si devenise in anii '50 "unul dintre cele mai mari centre de spionaj din lume”. Raportul guvernului federal german amintit aici il mentiona de pilda pe agentul roman Tonegaru, care fusese recrutat de Securitate inca din 1949 si care, potrivit insarcinarii date si sub falsul pretext ca este refugiat, a trecut prin Berlinul de Vest in Republica Federala Germania. Acolo a indeplinit misiuni de spionaj pana la arestarea sa din 1956. Tonegaru si-a primit insarcinarile prin intermediul misiunii diplomatice romane din Berlinul de Est, la fel ca etnicul german originar din Romania Johann Galter, despre care se presupunea ca ar fi fost recrutat ca agent al spionajului romanesc in 1958. In fine, tot prin intermediul misiunii diplomatice romane din Berlinul de Est, a fost dirijata, cu aceleasi scopuri, si Agentia Economica Romana din R.F.G., al carei sediu se afla la Frankfurt pe Main. Securitatea era obligata sa mentina o astfel de legatura stransa deoarece Romania nu avea inca relatii diplomatice cu Germania de Vest. Astfel, rezidenta Departamentului de Informatii Externe (D.I.E.) se afla in cadrul misiunii comerciale, ceea ce insemna ca ofiterii de Securitate trebuiau sa aiba acoperire de aceasta natura. Agentia Economica Romana nu se bucura insa de imunitate diplomatica si, prin urmare, nu putea intretine o legatura radio cifrata cu Bucurestiul si nici nu beneficia de un curier diplomatic. Sistemul de comunicatii al rezidentei D.I.E. de la agentia economica din Frankfurt pe Main era ilegal, scrisorile operative, documentele si informatiile adunate de agentura fiind trimise la Bucuresti prin intermediul masinilor rezidentei, care faceau curse la Ambasada Romaniei din Berlin, unde exista un ofiter de legatura. Alteori, documentele secrete ale ofiterilor de Securitate de la agentia economica erau predate rezidentei sovietice din Germania de Vest, care se ingrijea ca ele sa ajunga la Bucuresti dupa ce erau copiate.

"Rum’nische Gruppe in Berlin”
Securitatea era prezenta in Berlin nu doar prin intermediul unor agenti acoperiti care tineau legatura cu rezidenta din ambasada si care incercau sa se infiltreze in cercurile exilului romanesc din Germania Federala. Structura pe care romanii au desfasurat-o in acest oras a fost mult mai bine gandita, ca o rezidenta aparte, cu caracteristici pe care astazi le-am putea regasi la o adevarata celula terorista. Aceasta rezidenta a Securitatii a fost botezata de ofiterii Stasi drept "Rum’nische Gruppe in Berlin”, "Grupul operativ roman” sau, alteori, "Grupul prietenilor romani” Ð iar noi, in mod colocvial, o vom numi in continuare Grupul.
Oficial, termenul de rezidenta denumeste filialele D.I.E. din strainatate. Seful rezidentei are acoperire diplomatica si conduce activitatea acesteia, controland reteaua de agenti care i-a fost predata, precum si o parte dintre informatorii retelei. Sarcina sefului rezidentei, care nu se afla pe statul de plata oficial al Securitatii, el fiind diplomat, presupune asigurarea conditiilor de conspirativitate si mentinerea secretului informatiilor obtinute, informatii pe care urmeaza sa le predea unitatii centrale. Avand aceste caracteristici, rezidenta D.I.E. din Berlin a fost angrenata in anii '50 intr-o serie de activitati care depaseau cu mult sfera muncii informative specifica unui serviciu secret. Ofiterii de Securitate care formau Grupul de la Berlin au reusit sa se specializeze in operatiuni secrete prin care anihilau, intr-un fel sau altul, emigrantii romani ostili regimului de la Bucuresti.
Detalii despre activitatea Grupului nu mai pot fi gasite in arhiva Securitatii. Documentele care ar putea face referiri la activitatea ofiterilor de Securitate din Berlinul anilor '50 si '60 pur si simplu lipsesc, ca si cum rezidenta n-ar fi existat niciodata. Situatia este usor diferita in ceea ce priveste arhiva Stasi. Documentele intocmite de ofiterii de Securitate est-germani indica existenta Grupului, precum si activitatile lui. Este si cazul unui dosar din 1955, pe ale carui file cineva a scris de mana "Rum’nische Gruppe in Berlin”, sugerand astfel ca informatiile vor fi transmise si ofiterilor romani. Povestea acestui dosar nu are nimic spectaculos in ea, dar reprezinta o dovada clara a existentei Grupului. Practic, atunci cand se simtea depasita, Securitatea era interesata sa primeasca de la Stasi sprijin in domeniul tehnic. In noiembrie 1955, prin intermediul Grupului, politia politica din Romania a transmis catre Stasi o scrisoare insotita de un colet ce continea niste boabe negre si cafenii, rugand ca acestea sa fie testate in laboratoarele serviciului secret est-german. Dupa numai doua zile, Grupul Securitatii a primit inapoi materialul testat, precum si un buletin cu scurte explicatii. Concluziile colegilor din R.D.G. erau ca nu s-au identificat urmele unei posibile scrieri secrete, iar analiza boabelor negre si cafenii a aratat, fara nici un fel de indoiala, ca acestea erau simple boabe de piper. Rezultatul lapidar al analizei nu prezinta interes pentru cei care studiaza dosarele Stasi. Cu toate acestea, documentul ramane un argument care demonstreaza legaturile dintre Securitate si Stasi din acea perioada, acest schimb de scrisori din 1955 fiind cea mai timpurie mentionare a Grupului Securitatii din Berlin.
Securitatea nu era singurul serviciu secret comunist prezent in Berlin cu un grup operativ. Serviciile secrete ale altor state din Blocul Rasaritean aveau si ele grupuri operative in Berlinul de Est si, in contrapartida, Stasi era reprezentat prin unitati comparabile in fiecare dintre tarile respective. Existau acorduri interstatale, prin intermediul carora serviciilor secrete prietene li se atribuiau anumite competente, de cele mai multe ori destul de limitate. Grupurile operative puteau in plus sa constituie un fel de elemente de legatura intre diversele servicii secrete, ofiterii efectuand schimburi de informatii sau cautand solutii la probleme comune. Evident, ele nu puteau fi infiintate fara acordul tarii care le gazduia. In felul acesta, grupurile operative se deosebeau in mod fundamental de rezidentele serviciilor secrete comuniste care se aflau in cadrul reprezentantelor diplomatice, situate in capitale occidentale. Acestea erau si ele dotate cu personal din serviciul secret, fara a avea insa la baza existentei si functionarii lor un acord din partea tarilor gazda.
Intre serviciile secrete ale lagarului comunist exista obiceiul de a rezolva cereri reciproce, efectuand cercetari privind anumite persoane urmarite informativ. De exemplu, in perioada 1959-1960 s-a efectuat, printre altele, un schimb de scrisori intre ministrul de Interne roman, generalul-colonel Alexandru Draghici, caruia ii era subordonata Securitatea, si Erich Mielke, ministrul Securitatii Statului. La 14 octombrie 1959, Draghici ii scria lui Mielke despre un caz investigat de Securitate. Acesta ii comunica faptul ca Securitatea avea sub observatie o persoana care era in legatura cu ziaristul Helmut Reinhard din Berlinul de Vest. Draghici l-a rugat pe Mielke sa-i transmita informatii mai amanuntite despre Helmut Reinhard, interesandu-se daca nu cumva Reinhard este deja racolat de Stasi. A durat insa cinci luni pana cand Erich Mielke a trimis un raspuns la Bucuresti. Din acel moment, Helmut Reinhard a primit un pseudonim, "Reinhard Bischoff”. In acea perioada "Bischoff” se afla si in vizorul Stasi, iar Mielke a adus la cunostinta colegului sau roman acest lucru. Faptul ca "Bischoff” fusese racolat chiar in acea perioada de catre "Administratia Centrala A” (HV A), adica tocmai de directia de spionaj est-german, in calitate de "colaborator neoficial”, nu a fost totusi comunicat de catre Mielke. Din acest motiv, informatiile transmise de Stasi colegilor de la Securitate s-au limitat la date care erau cuprinse si in Anuarul Ziaristilor, accesibil opiniei publice. Corespondenta dintre Stasi si Securitate se purta in acea perioada partial prin grupul operativ al Securitatii din Berlinul de Est. Chiar si intrebarile referitoare la "Reinhard Bischoff” si raspunsurile Stasi se transmiteau in parte prin ofiterii de Securitate ai Grupului.
Pe de alta parte, in raportul guvernului federal german din anul 1960 au fost indicati Ð cu numele lor Ð mai multi ofiteri de Securitate care apartineau Grupului din Berlinul de Est. Astfel, seful rezidentei era, in anii 1956 si 1957, colonelul Aurel Mois. Ofiter experimentat, Mois trecuse in autobiografia sa nu doar slujba de la Securitate, ci si activitatile desfasurate pe vremea cand era seful Biroului de Siguranta din Chestura de Politie Timisoara. Isi dovedise loialitatea fata de noua institutie in special in anul 1949, cand a condus operatiunile de capturare a grupului Spiru Blanaru, care atacase postul de Militie de la Teregova, actiune in urma careia s-a infiintat in cadrul Securitatii Serviciul "Bande”. In 1952, in urma succeselor sale impotriva "bandelor”, Mois a fost numit sef al Directiei Regionale de Securitate din Timisoara. Un an mai tarziu a devenit seful Securitatii din Brasov, dupa ce acumulase deja experienta in lupta impotriva grupurilor de rezistenta din munti.
Se pare ca plecarea sa la Berlin a fost mai mult o sanctiune. Intre timp, Mois se transferase in cadrul D.I.E. si devenise adjunct al lui Mihai Gavriliuc, seful spionajului romanesc intre 1955-1959. Acesta absolvise Institutul de Mine din Bucuresti, dar era semianalfabet si vorbea stalcit romaneste. Era totusi destul de inteligent ca sa accepte in jurul sau doi adjuncti arivisti, Nicolae Doicaru si Aurel Mois, interesati sa rezolve sarcinile de serviciu cu eficienta, pentru a fi remarcati de seful lor. In definitiv, Doicaru si Mois aveau aceleasi aspiratii: numirea in functia de sef al D.I.E. intr-un viitor cat mai apropiat. In aceste conditii, competitia dintre Doicaru si Mois s-a transformat intr-o rivalitate evidenta, iar primul episod al acestei lupte a fost castigat de Nicolae Doicaru. Gavriliuc a decis la sfarsitul anului 1955 ca sa-i desparta macar temporar pe cei doi adjuncti, ceea ce a dus la numirea lui Aurel Mois in functia de sef al rezidentei Securitatii de la Berlin. La inceput, pe parcursul a catorva luni, Mois a trecut printr-o pregatire preliminara. A fost doar secretar al Ambasadei Romaniei din R.D.G., incercand in aceasta perioada sa inteleaga, pe teren fiind, natura muncii de informatii in spatiul german. Apoi, la inceputul anului 1956, a luat in primire rezidenta pe care a coordonat-o timp de un an, pana in 1957, oficial indeplinind functia de consilier al misiunii diplomatice romane.
Activitatea lui Mois la Berlin a fost axata pe identificarea, fixarea, urmarirea si anihilarea tuturor romanilor din exil care puteau constitui un minim pericol pentru regimul de la Bucuresti. Membrii Grupului erau in cautarea tuturor organizatiilor constituite de romani in Germania Federala, afirmand despre acestea ca sunt agenturi ale spionajului occidental. Ele urmau sa fie anihilate de Securitate. Arhiva Stasi pastreaza un document elaborat de ofiterii est-germani dupa intalnirea cu "tovarasii romani” din decembrie 1956, intalnire in cadrul careia s-au discutat exact aceste doleante ale partii romane. Intitulat "Raport cu privire la convorbirea purtata cu tovarasii romani”, documentul demonstreaza interesul Securitatii fata de activitatea exilului romanesc. La aceasta intalnire au participat Vasile Turcu si Aurel Mois, partenerii lor de discutii fiind capitanul Schneider, locotenentul Schierhorn, locotenentul Muller si plutonierul-major Muller. Dupa ce romanii au promis ca la viitoarea intalnire cu ofiterii Stasi vor fi mult mai bine pregatiti, cu totii au reusit pana la urma sa schiteze o lista a acestor organizatii, ajungand la concluzia ca munca lor va fi extrem de dificila, din moment ce Republica Federala Germania si Berlinul de Vest gazduiau atunci, potrivit afirmatiilor din cursul discutiei, aproximativ 10.000 de romani si etnici germani din Romania. Pe langa aceasta, raman interesante cererile securistilor romani adresate colegilor de la Stasi: liste ale tuturor serviciilor secrete dusmane, precum si ale persoanelor care se aflau la conducerea acestora. Mois a mai avut o sugestie care ar fi putut face mai simple operatiunile Securitatii impotriva romanilor refugiati. Pentru a le construi acestora biografii cat de cat complete, colonelul de Securitate le-a sugerat est-germanilor sa-i caute pe refugiatii romani in arhivele germane care, din fericire, in cea mai mare parte se aflau in zona controlata de Armata Rosie.
Dupa plecarea lui Mois scaunul de sef al rezidentei a fost ocupat de Eugen Sabau, care se afla in Berlin inca din 1956. Oficial, Sabau avea aceeasi functie in Ambasada romana ca cea ocupata de Mois pana in 1957: consilier. In rezidenta Securitatii de la Berlin au mai lucrat in acea perioada maiorul Alexandru Ionescu si maiorul Petre Nitu. Acesta din urma a fost, incepand cu anul 1959, lucrator oficial in cadrul Agentiei Economice Romane, al carei sediu se afla pe Puschkinallee 39, in districtul Treptow al Berlinului de Est.
Oricat de mult s-ar fi straduit Securitatea sa distruga (sau cat se straduieste Serviciul de Informatii Externe de azi sa ascunda) documentele ce privesc operatiunile Grupului, urmele acestor operatiuni au ramas. De ce? Pentru ca activitatea ofiterilor de Securitate romani instalati temporar la Berlin a fost de multe ori neglijenta. Operatiunile Grupului au avut o natura criminala, cu un profund caracter de politie politica. De la Bucuresti se comanda rapirea, asasinarea sau compromiterea in orice fel a romanilor aflati in exil, care participau la actiuni de propaganda impotriva regimului de la Bucuresti. Ofiterul de Securitate stia ca, pentru a fi o operatiune de succes, organizarea unei rapiri trebuia realizata cu discretie. Nu era destul ca persoana luata in vizor sa fie rapita si adusa in Romania. La fel de important era si ceea ce se intampla dupa rapire, in timpul anchetei ofiterilor de politie, prin care se incerca sa se desluseasca misterioasa disparitie. Daca aceasta ancheta ar fi indicat la un moment dat faptul ca politia politica din Romania, alaturi de alte servicii similare ale lagarului socialist, era implicata in disparitia unui roman aflat in exil, succesul operatiunii ar fi fost doar partial. In conditiile in care guvernul comunist de la Bucuresti era deja etichetat ca nelegiuit si infam, Securitatii nu-i convenea sa contribuie, prin actiunile ei, la consolidarea acestei reputatii. Iar o rapire sau un asasinat care o indicau drept organizator generau imediat aprecieri devaforabile in presa occidentala, care publica in astfel de situatii articole de genul "Moartea bate la usa”.
In aceste conditii, nu exageram cu nimic atunci cand afirmam ca in primii sai ani de activitate Grupul de la Berlin a avut de multe ori doar succese partiale. Aceasta afirmatie este intarita si de simplul fapt ca putem scrie astazi despre ele. In anii '50 au existat cel putin trei rapiri ale unor refugiati romani organizate de Securitate, in timpul carora aceasta a fost nevoita sa ceara ajutorul Stasi. Evenimentele au starnit oricum comentarii ample in presa occidentala si in cercurile romanilor din exil. Nimeni nu s-a indoit atunci ca bratul Securitatii manevrase totul, ca ordinul venise de la Bucuresti si ca aceste activitati criminale nu se vor opri vreodata. Un singur lucru era insa cat se poate de clar: sectorul sovietic al Berlinului era un teritoriu ideal de actiune, asasinatele si rapirile putand fi organizate in acea parte a orasului, la adapost de interventia salvatoare a autoritatilor democratice britanice, franceze si americane.

Constanta Magos
In vara anului 1951, Constanta Magos (nascuta Olariu) se afla la Paris. Reusise sa fuga din Romania in primavara anului 1948. Intr-un ritm cat se poate de normal, ceea ce ar fi trebuit sa-i dea de banuit, doamna Magos primea scrisori din partea sotului ei, inginerul Dumitru Magos, care inca se mai afla in tara. Desi amandoi isi doreau reunirea familiei in Occident, Dumitru Magos nu mai putea obtine un pasaport. Cu toate acestea, inginerul avea o situatie buna. Cel putin astfel era informata Constanta din scrisorile primite, dar si rudele si prietenii lor din tara, care aflasera ca Dumitru Magos lucra intr-un post important pe un santier din regiunea Campulung Moldovenesc. In realitate, inginerul fusese arestat inca din aprilie 1951, iar lucrurile minunate spuse despre el nu erau decat o legenda a Securitatii.
Politia politica din Romania intentiona sa o recruteze pe Constanta Magos drept informatoare, deoarece se afla in stransa legatura cu comandorul de aviatie Mihail Opran, aflat si el la Paris, care pusese bazele unei structuri informative numita "Serviciul de Informatii al Militarilor Romani din Exil”. In acest sens, ofiterii de Securitate doreau sa o atraga pe Constanta Magos in sectorul sovietic al orasului Berlin sau la Viena, iar dupa o ancheta si amenintarea ca toate rudele din tara ii vor fi arestate sa devina agenta Securitatii. Intr-un referat al politiei politice de la Bucuresti se spunea ca "scopul general al actiunii este exploatarea politica si operativa a faptului ca Magos Constanta cunoaste aspecte importante ale activitatii de spionaj desfasurata de emigratia romana din strainatate cu concursul autoritatilor franceze, austriece si americane”. Pe parcursul pregatirii operatiunii s-a renuntat insa la ideea recrutarii ei, Securitatea luand decizia de a o ademeni la Berlin, dar pentru a o rapi.
Se pare ca aceasta rapire a fost organizata de Securitate fara a solicita sprijin din partea colegilor de la Stasi, care aveau dreptul legal de a face arestari in sectorul sovietic al Berlinului. In cazul in care Constanta Magos ar fi venit la intalnirea cu emisarul Securitatii singura sau insotita, ori ar fi fost prezenta la Berlin ca membra a unei delegatii, Directia de Contraspionaj a Securitatii a elaborat trei variante diferite de actiune. S-a profitat de desfasurarea la Berlin a Festivalului Mondial al Tineretului Democrat, care s-a dovedit a fi o buna acoperire, prezenta ofiterilor de Securitate trimisi pe teren putand trece astfel neobservata. Dupa ce s-a realizat un schimb de scrisori dirijat de Securitate care a convins-o ca "sotul ei isi pregateste plecarea in strainatate si in momentul de fata isi lichideaza averea pentru a o transforma in valuta”, la 12 august 1951 Constanta Magos a fost atrasa in Berlinul de Est. Acolo o astepta echipa operativa a Securitatii condusa de maiorul Isidor Hollingher. In aceeasi echipa erau si maiorul Boris Caranicolov, seful Serviciului Filaj-Investigatii, locotenentul-major Virgil Georgescu si Maria Bucicov, toti angajati ai Directiei de Contraspionaj, alaturi de ei fiind prezent si Gheorghe Filipescu, fostul sef al Directiei de Anchete a Serviciului Special de Informatii intre 1947 si 1950.
Rapirea Constantei Magos a fost repede transformata intr-o repatriere "de buna voie”, fara a se actiona spectaculos, cum s-a procedat in alte cazuri similare. Hollingher si Filipescu, la intalnirea pe care au avut-o cu victima in Berlinul de Est, i-au explicat ca sotul ei are in tara o situatie materiala si profesionala buna se bucura de aprecierea ministrului Silviculturii si ca, in cazul unui eventual refuz de a reveni in Romania, Dumitru Magos "va considera legatura dintre ei complet rupta”. Dupa o ora si jumatate de discutii, Constanta Magos a acceptat sa se intoarca in tara, escortata pe drum de locotenentul-major Georgescu si Maria Bucicov, prezenti la fata locului "ca niste cunoscuti ai tov. Hollingher, care intamplator se intorc si ei in R.P.R. in aceeasi zi”.
Ajunsa in Romania, Constanta Magos a fost arestata si anchetata permanent. Securitatea a urmarit "crearea unei situatii care sa intareasca convingerea emigratiei din Franta ca Magos Constanta a fost agenta a noastra. Astfel este necesar ca Dumitru Magos sa fie pus in libertate si reincadrat in functia pe care a avut-o”. In acelasi timp, sotia lui era supusa unor anchete minutioase, sarcina ei fiind aceea de a elabora fise biografice nominale ale romanilor aflati in exil la Paris. Informatiile furnizate de ea au fost extrem de utile Securitatii, care ducea un razboi continuu cu emigratia romana. In timpul anchetelor, Constanta Magos a scris peste 7.000 de pagini. In schimbul acestui efort, Securitatea i-a usurat detentia, avand parte uneori de iesiri la plimbare in oras. Numai ca informatiile furnizate ofiterilor de Securitate nu i-au adus libertatea promisa la schimb. Dupa mai bine de doi ani petrecuti in arestul de la Malmaison, la 16 aprilie 1953 a fost mutata in arestul Ministerului de Interne si supusa la noi anchete pentru a se stabili exact "natura activitatii criminale desfasurata de catre Magos Constanta si Magos Dumitru impotriva R.P.R.”. Dupa ce s-a decis trimiterea ei in judecata in stare de arest, la 17 iulie 1953 a fost transferata la inchisoarea Jilava, apoi la penitenciarul din Miercurea Ciuc, unde a ramas intemnitata pana la 24 august 1959. Calvarul Constantei Magos a continuat in perioada celor 36 de luni cat a stat in domiciliu obligatoriu in comuna Rubla, raionul Calmatui, regiunea Galati. Toate petitiile adresate de familie Ministerului de Interne, in care se arata ca femeia sufera de diverse boli, iar parintii ei sunt "batrani si bolnavi si vor ca fiica lor sa fie libera pentru a-i ajuta” nu au avut un rezultat pozitiv. Dimpotriva, la 24 iulie 1962, Ministerul de Interne a decis prelungirea perioadei de domiciliu obligatoriu cu inca 24 de luni. In iulie 1964, "restrictiile domiciliare” ale Constantei Magos au fost in sfarsit ridicate, putandu-se stabili in Bucuresti.

Theodor Bucur
Cativa ani mai tarziu, in 1953, Securitatea a organizat o alta rapire. Intr-o taina perfecta, simplu si eficient, la 27 martie 1953 ofiteri ai Stasi l-au arestat in Berlinul de Est pe Theodor Bucur.
Acesta locuia in partea de vest a orasului, dar era profesor la Universitatea Humboldt, situata in partea rasariteana. Motivul arestarii lui nu a putut iesi la iveala din schimbul limitat de documente dintre Stasi si Securitate. Ordinul de arestare al lui Bucur a fost dat de seful Directiei a IV-a din Stasi, Rolf Markert. La vremea respectiva, Directia a IV-a raspundea de activitatea de contraspionaj. Acest amanunt indica faptul ca Securitatea si Stasi banuiau ca Bucur lucra pentru un serviciu de spionaj occidental. Profesorul Theodor Bucur, care locuia in Berlinul de Vest, dar lucra in Berlinul de Est, putea sa fie cu usurinta suspectat ca este "agent imperialist” trimis sa spioneze si sa saboteze regimul comunist.
Trecand peste aceste indicii sumare oferite de arhiva Stasi, intrebarile totusi raman: cine era Theodor Bucur si care au fost motivele rapirii sale din Berlin? Se nascuse in Bucuresti si, la momentul arestarii sale, avea 37 de ani. Obtinuse licenta in istorie la Universitatea din Iasi in 1938, iar dupa un an, timp in care a fost asistent la aceeasi universitate, a primit o bursa la scoala romana din Paris. In 1942 s-a stabilit la Berlin unde, in iunie 1943, a obtinut titlul de doctor in istorie si filologie romanica. Apoi, incepand cu 1 mai 1944 si pana la 27 martie 1953, adica pana in ziua rapirii sale, Bucur a fost lector la catedra de limba romana a Universitatii Humboldt din Berlin. In mai 1945 a primit cetatenia germana, renuntand la cea romana. In acest fel toate legaturile cu statul roman erau rupte si viata lui Bucur continua sa fie una obisnuita. Locuia in Schaumburgallee 12, Charlottenburg, in sectorul britanic al orasului. Nu era foarte ingrijorat de statutul lui de "Grenzg’nger”, adica o persoana care facea naveta in sectorul controlat de sovietici, trecand aproape zilnic linia de demarcatie in drumul sau spre Universitatea din Berlin. Bucur nu era singurul in aceasta situatie, mii de berlinezi facand naveta in aceasta maniera la acea vreme. De asemenea, nu era interesat de politica sub nici o forma, petrecand cea mai mare parte a timpului liber in bibliotecile din oras. Se casatorise in iunie 1945, la o primarie din sectorul britanic, cu Hildegard Seifert. Vecinii erau multumiti, familia Bucur era linistita, amabila, avand preocupari intelectuale, inofensive.
Firescul din viata celor doi a fost spulberat la 27 martie 1953. Din acea seara Bucur nu a mai venit acasa. La ora 20:00 era arestat, luat de pe strazile sectorului sovietic al orasului si, sub amenintarea revolverului, transportat si inchis in celulele Stasi din Alexanderplatz timp de o saptamana. La 3 aprilie 1953, Bucur parasea Berlinul, fiind predat membrilor Grupului Securitatii care il asteptau pe aeroportul Berlin-Schonefeld din R.D.G. In perioada cat a stat in detentie in celulele Stasi, Bucur a fost vizitat de "niste tovarasi ai Ambasadei romane din Berlin”. Acestia i-au comunicat arestatului ca trebuie sa solicite cetatenia romana si un pasaport pentru revenirea in tara, justificand cererea prin faptul ca autoritatile din R.D.G. intentioneaza sa-l expulzeze. Sesizand faptul ca orice urma a sa va disparea, ca va fi silit sa paraseasca Berlinul fara a lua cu el vreun document sau vreun bun personal, Theodor Bucur a cerut o intrevedere cu sotia sa, care i-a fost refuzata. Este posibil ca Stasi si Securitatea sa fi decis impreuna ca momentul transferarii lui in Romania sa fie grabit, pentru a nu lasa timp sotiei si prietenilor lui Bucur, alarmati de disparitia lui, sa reactioneze in vreun fel. De altfel, acest lucru se intamplase deja cu doua zile inainte. La 1 aprilie, Hildegard Bucur a facut o sesizare la o sectie a Militiei populare est-berlineze. Se plangea ca sotul ei nu s-a mai intors in locuinta lor din Charlottenburg, temandu-se in acelasi timp ca nu cumva sa fi suferit un accident grav.
Inlantuit in catuse si obligat sa poarte niste ochelari negri, Theodor Bucur a ajuns la Bucuresti dupa o escala facuta la Bratislava. A fost aruncat intr-o celula a Securitatii din strada Uranus fara sa fie anchetat vreodata si fara sa fie trimis in fata unei instante populare. Ori de cate ori indraznea sa intrebe care era motivul detentiei sale nu primea nici un raspuns. La sfarsitul lunii octombrie 1955, dupa aproximativ 900 de zile de arest, a fost eliberat, primind intr-un final explicatia asteptata: Theodor Bucur fusese rapit din greseala!
Sa fi fost o confuzie de nume? Daca da, cine sa o fi facut, care dintre ofiterii de Securitate? A fost identificat vreun securist responsabil pentru inutilitatea unei operatiuni considerabile in spatiul extern Romaniei, operatiune de filaj, finalizata cu rapirea lui Bucur, si care implica un buget semnificativ? Fara indoiala, intrebarile noastre au fost si ale lui Bucur. Insa profesorul de istorie si filologie de la Berlin nu a primit raspunsul nici pana in 1989 si nici dupa, pana in 1992, anul mortii sale. Dimpotriva. In timp ce se afla in detentie, deznadajduit si chinuit de faptul ca nu intelegea ce se va intampla cu el si care ii sunt acuzatiile aduse de statul roman, al carui cetatean nu mai era de mult, Theodor Bucur a facut greva foamei. A fost hranit cu furtunul, iar dupa eliberare a fost tinut o perioada intr-o casa conspirativa a Securitatii, unde a avut la dispozitie o gama variata de alimente care, in mod normal, nu se gaseau in magazinele vremii. In acele zile, ofiterii de Securitate i-au atras atentia ca nu are voie sa vorbeasca vreodata despre ceea ce se intamplase cu el.
Asadar, dupa ce a fost fortat sa renunte la cetatenia germana, dupa ce a fost separat in mod abuziv de sotia sa care locuia la Berlin si il credea acum decedat, dupa ce a fost deposedat de intregul sau avut din Germania si dupa o detentie nejustificata in timpul careia a suportat torturi, Theodor Bucur era in sfarsit o persoana libera, dar cu un remarcabil dosar pe a carui coperta scria "strict secret”. Dosar al carui continut nu l-a stiut niciodata, "dar ale carui consecinte le-am simtit permanent”, dupa cum marturisea chiar Bucur in anii '70. Oficial, el era trecut in randul "repatriatilor”, adica al celor care s-au intors din propria vointa in Romania, recunoscand astfel realizarile regimului comunist. Student remarcat de Nicolae Iorga in trecut, devenit doctor in stiinte umaniste cu doua titluri universitare, Bucur a primit din partea statului roman doar o slujba la garajul Sfatului Popular din Bucuresti, care ii aducea un venit lunar de 800 de lei! Autoritatile l-au informat ca mariajul sau nu mai intrunea conditiile prevazute de lege, iar in scurt timp s-a transferat la Intreprinderea "Drumuri si Poduri”, Bucuresti. "Diplomele mele nu erau bune la intreprinderea unde functionam, caci majoritatea corpului administrativ era formata doar din absolventi a (sic!) catorva clase, ori eu aveam licenta. Cand solicitam sa fiu admis la un concurs de mester (remunerat cu 1.400 de lei), mi se raspundea ca nu era demn de studiile mele un asemenea post, caci eram profesor. Cand se alcatuiau noile scheme eram prins intotdeauna cu salariul cel mai mic la studiile mele, fata de colegii mei, care, la studiile avute, cel mai adesea fara studii, aveau salarii mai mari”. Odiseea istoricului a continuat. Abia in 1962 a reusit sa obtina un post de profesor, predand limbile germana si franceza la scoala generala nr. 42 din raionul 1 Mai, comuna Voluntari. In sfarsit, se parea ca autoritatile sunt dispuse sa-i rezolve situatia. Se casatorise in 1956 cu Constanta Burcea si, in 1958, un eveniment fericit i-a descretit fruntea: se nascuse Casandra, singura lui fiica. Insa regimul comunist nu l-a lasat sa se bucure nici macar de casnicia sa. In 1967 i s-a anulat cea de-a doua casatorie, fiind, culmea, acuzat de bigamie. Fara locuinta, lipsit de familie si refuzandu-i-se posibilitatea sa paraseasca tara, Theodor Bucur traia in continuare consecintele operatiunii comune Securitate-Stasi din primavara anului 1953. Tot ce a mai reusit istoricul sa faca in tara in care se "repatriase” a fost sa i se recunoasca in cartea de munca anii de detentie drept perioada petrecuta in campul muncii. Pe langa asta, a izbutit sa publice in revista Magazin istoric, nr. 7 din iulie 1970, un studiu despre ultimul domn al Moldovei, Grigore Al. Ghica. In ultimii sai ani de viata a orbit, dar in decembrie 1989 s-a simtit satisfacut de faptul ca se numara printre martorii prabusirii comunismului in Romania.

Traian Puiu
La fel de spectaculoasa a fost si operatiunea de neutralizare indreptata impotriva unui legionar, Traian Puiu. De aceasta data Stasi nu a mai fost implicata in mod direct, iar actiunea propriu-zisa nu s-a mai desfasurat la Berlin, ci la Viena. Cu toate acestea, Aurel Mois, fostul sef al Grupului de la Berlin, a fost din nou coordonatorul din umbra, iar o agenta a D.I.E. cu nume conspirativ "Gerda”, originara din Romania, care opera in Berlinul Occidental, a fost folosita de acesta in operatiune. Traian Puiu locuia la Viena, iar prezenta lui acolo a fost semnalata de Serviciul Special de Informatii inca din 1947. O nota informativa consemna faptul ca Traian Puiu se stabilise in Austria pentru a asigura coordonarea legionarilor romani grupati la Salzburg. De altfel, pana sa se stabileasca la Viena, Traian Puiu a locuit la Salzburg, unde devenise in 1950 si presedintele Comitetului Romanilor.
Comandantul legionar era nascut in 1913 la Cobadin, judetul Constanta. Absolvent al Academiei Comerciale din Bucuresti, Traian Puiu si-a atins varful carierei politice in timpul guvernarii legionare din toamna anului 1940, cand a fost primarul Constantei. Evenimentele din ianuarie 1941 l-au obligat pe Puiu sa paraseasca tara, trecand in Bulgaria cu gandul de a se refugia in Germania. Este greu de crezut ca Traian Puiu s-ar mai fi intors vreodata in tara, chiar si in conditiile in care comunistii nu ar fi ajuns la putere. Imediat dupa fuga sa, justitia romana il condamnase in contumacie la 18 ani de inchisoare. Dupa mai bine de zece ani de pribegie, Traian Puiu parea ca isi gasise un loc in care sa se aseze: Viena. In momentul in care Securitatea il suspecta ca este agentul serviciului de informatii din Germania de Vest, cunoscut sub numele de organizatia "Gehlen”, Traian Puiu era agent imobiliar in capitala Austriei, iar noua sa meserie a fost folosita perfect de Securitate.
In ianuarie 1958, colonelul Mois a adus-o in Austria pe "Gerda”, care si-a inchiriat un apartament la Viena. Ea a apelat la serviciile de agent imobiliar ale lui Puiu, spunandu-i ca doreste sa-si schimbe locuinta. Pentru a discuta in amanunt afacerea, Traian Puiu a acceptat invitatia femeii la ea acasa. Din momentul in care legionarul a pasit in locuinta agentei au intrat in actiune ofiterii de Securitate Aurel Mois, Nicolae Doicaru si Dumbrava. Dupa cateva momente violente, Puiu a fost imobilizat si apoi drogat. Pentru aceasta etapa a rapirii se afla acolo si un medic, colonelul de Securitate Constantin Lerescu. Acesta era specializat in folosirea substantelor soporifice si otravitoare. De altfel, doctorul Lerescu conducea un birou medical folosit de Securitate in astfel de actiuni, acesta fiind raspunzator de asistenta medicala pentru raniti (sau cei care incercau sa se sinucida in timpul rapirilor).
Traian Puiu a fost transportat apoi la masina parcata de ofiterii de Securitate intr-un loc ferit. Ea fusese aranjata special pentru aceasta operatiune inca de la Bucuresti, fiind modificata si dotata cu un compartiment spatios in care se putea transporta un cadavru sau o persoana drogata. "Gerda” nu a mai avut nimic altceva de facut decat sa denunte contractul de inchiriere si sa se intoarca in Berlinul Occidental. Imediat dupa momentul rapirii, locuinta personala a lui Traian Puiu a fost violata de un spargator, iar documentele gasite in casa victimei au ajuns imediat in arhiva operativa a Securitatii. Mois, Doicaru si echipa de rapitori au plecat spre Romania, dar drumul de intoarcere a fost marcat de tensiune pana cand au reusit sa ajunga in Ungaria. Acolo, dupa ce s-au intalnit cu o alta echipa trimisa de la Bucuresti, formata din Vasile Turcu si soferul Niculescu, Nicolae Doicaru si Aurel Mois si-au regasit entuziasmul. "De azi inainte, suntem frati de sange!”, i-a spus Doicaru lui Mois, eliberat de tensiunea acumulata in timpul operatiunii. In drumul spre Bucuresti, Traian Puiu a fost nevoit sa mai suporte o escala la Budapesta, rapitorii lui simtind nevoia sa se odihneasca. Cele mai negre ganduri pe care victima si le-a facut in acele zile nu s-au adeverit. Nu a fost condamnat la moarte, ci doar trimis in detentie. In 1964 a fost eliberat. Pentru a acoperi operatiunea, Securitatea l-a obligat pe Traian Puiu sa faca declaratii publice potrivit carora "s-ar fi repatriat” in mod voluntar.

Oliviu Beldeanu
La cateva luni dupa rapirea lui Traian Puiu de la Viena, in martie 1958, Securitatea a urzit un alt plan similar ce urma sa se desfasoare de aceasta data in Berlin. Oliviu Beldeanu avea sa fie urmatoarea victima a rapitorilor de la Bucuresti, acesta fiind un personaj aparte, dusmanit de toti ofiterii de Securitate. Oliviu Beldeanu era sculptor, dar renuntase la arta plastica in momentul cand parasise Romania. Din sirul celor care au cazut in capcana Securitatii, Oliviu Beldeanu era cel mai cunoscut. Isi castigase faima de luptator anticomunist in februarie 1955, cand, impreuna cu alti patru prieteni romani, refugiati si ei, a atacat Legatia Romaniei de la Berna, omorand unul dintre angajatii misiunii diplomatice. Dupa trei ani, timp in care a fost filat cu disperare, hotararea de a fi rapit fusese luata. La 2 august 1958, maiorul Turcu Vasile, seful Serviciului I din D.I.E., a propus deschiderea dosarului individual pe numele lui Beldeanu, primul pas birocratic al actiunii de rapire. Se motiva prin faptul ca acesta "s-a dedat la acte de teroare impotriva institutiilor R.P. Romane din strainatate. Fiind un element mediocru din punct de vedere cultural, bazandu-se numai pe forta fizica, el este dirijat usor de serviciile de spionaj imperialiste si poate provoca mult rau tarii noastre”. Planul de actiune al D.I.E. a fost aprobat de ministrul Alexandru Draghici, dupa ce acesta si-a scris personal indicatiile pe marginea documentului: "Sa fie adus in Berlinul sovietic prin agentura noastra, apoi actionat cu Tov. Germani care trebuie sa-l aresteze ca agent american, facand public acest lucru, apoi sa ni-l dea noua”. Se alesese Berlinul Occidental ca locatia ideala pentru ca Beldeanu, nefamiliarizat cu topografia, ar fi remarcat prea tarziu ca a fost atras in sectorul de est al orasului. Odata ajuns in zona controlata de Stasi, echipele de interventie est-germane l-ar fi arestat. Ca si in "cazul Decei”, s-a decis utilizarea agentului "George”. In favoarea folosirii lui au stat rezultatele deosebite inregistrate deja in misiuni anterioare si similare acesteia. Cu alte cuvinte, s-a preferat un agent experimentat, care dovedise "curaj, spirit de initiativa si pricepere” si care, pe deasupra, avea o acoperire excelenta.
La 30 august 1958, un avion militar roman, avand la bord cinci lucratori ai Securitatii, a aterizat pe aeroportul Schonefeld de langa Berlin. Printre ei se afla si Aurel Mois. Nu mai era seful rezidentei de la Berlin, dar prezenta lui acolo a fost ceruta insistent de "George”. Agentul Securitatii refuzase sa colaboreze in aceasta operatiune cu Eugen Sabau, noul sef al "Grupului” de la Berlin. Solicitarea lui Mois a fost facuta pentru ca cei doi colaborasera cu numai un an in urma in timpul operatiunii care a dus la capturarea lui Aurel Decei, deci relatia lor castigase mult in incredere. Pe de alta parte, e posibil ca Mois sa fi fost mai generos in remunerarea agentilor D.I.E. Drept urmare, Mois a facut un ultim instructaj cu "George” in momentul cand a aterizat la Berlin, chiar daca planul rapirii, foarte ingenios, era aproape de finalizare. Inca in aceeasi zi de sambata, Eugen Sabau i-a telefonat maiorului Willi Damm acasa si i-a solicitat o intalnire cat mai urgent posibil. Damm era seful Directiei a X-a ("zece”) a Stasi, directie care coordona colaborarea Ministerului Securitatii Statului cu alte servicii secrete comuniste. In conversatia din dimineata urmatoare, Sabau l-a informat pe Damm despre arestarea lui Beldeanu, planuita pentru aceeasi zi, si a rugat M.S.S. sa-i puna la dispozitie doi sau trei lucratori in scopul efectuarii acestei operatiuni. Replica lui Damm a fost ca in "sectorul democrat al Berlinului” Ð aceasta era, la vremea respectiva, denumirea oficiala data in R.D.G. partii rasaritene a orasului Ð numai autoritatile din Germania Democrata aveau dreptul sa aresteze persoane. "Grupul” nu avea "nici un drept” in acest sens. Trebuie retinut gestul ofensator al ofiterilor de Securitate fata de Stasi: serviciul roman si-a anuntat tarziu colegii germani ca urmareste rapirea unei persoane in Berlinul Rasaritean, dovedind lipsa de respect fata de suveranitatea noii republici socialiste. Pe de alta parte, este posibil ca Securitatea sa fi primit indicatii de la K.G.B., prin care i se recomanda sa-si "testeze” colegii din Germania Democrata. Cum era de asteptat, Damm a supus imediat acest caz atentiei lui Erich Mielke, ministrul Securitatii Statului, care a aprobat arestarea lui Beldeanu de catre lucratori ai Stasi.
Planul rapirii presupunea ca "George”, avand-o pe sora sa alaturi in rolul sotiei, sa plece la Munchen intr-o vizita turistica si sa se cazeze la hotelul unde Beldeanu lucra ca receptioner. Ceea ce s-a si intamplat. Dupa cateva zile de filaj, lui Kehayoglu i-au "scapat” cateva cuvinte romanesti de fata cu Beldeanu, in felul acesta realizand primul contact cu victima sa. In urma conversatiei ce a avut loc intre cei doi, grecul l-a recunoscut pe "eroul national de la Berna” si s-a mirat ca a ajuns sa lucreze receptioner la un hotel. Mai tarziu, i-a promis ca va incerca sa rezolve problema serviciului sau si va veni cu propuneri concrete la urmatoarea lor intalnire. Solutia lui "George” a fost gasirea unui loc de munca la una dintre fabricile sale din Hamburg, dar pana atunci Beldeanu trebuia sa vina in Berlin pentru a se cunoaste mai bine. Agentul D.I.E. a jucat totul pe cartea omului bogat care simte nevoia sa ajute un erou. Stia ca Beldeanu este intr-o continua cautare de sprijin financiar, tentatia fiind de altfel destul de puternica pentru a-i atenua rezervele. Pe langa bacsisurile mari oferite la hotel, grecul i-a platit lui Beldeanu biletul de avion si i-a promis un salariu de patru ori mai mare daca va lucra la intreprinderea lui. In acelasi timp, l-a sfatuit sa nu renunte la serviciul sau pana nu va veni la Hamburg si se va convinge ca doreste sa ocupe postul de acolo. La final, agentul a comunicat ofiterilor D.I.E. ca "a reusit sa castige increderea obiectivului”.
Nu mai ramanea decat sa se astepte venirea lui Beldeanu la Berlin, locul unde avea sa se desfasoare operatiunea. Evenimentul in sine a decurs conform planului. Ofiterii D.I.E., dornici de actiune, au suportat destul de greu rolul de observatori. In ziua de 31 august 1958, avionul in care se imbarcase Beldeanu a aterizat pe aeroportul din Berlin-Vest. Era ora 18. Dupa o plimbare care a durat aproximativ o ora si jumatate, masina in care se afla alaturi de Kehayoglu a trecut in Berlinul Rasaritean pe traseul special eliberat de vamesii est-germani. Arestarea a avut loc la intersectia Wilhelmstrasse cu Leipzigerstrasse, in momentul cand "George” si-a rugat "soferul” sa opreasca pentru a-i arata invitatului sau o cladire care chipurile i-ar fi apartinut. Agentii Stasi si D.I.E. banuiau ca Beldeanu este inarmat, dar nu s-au asteptat sa reactioneze mai rapid decat ei si sa foloseasca cele doua pistoale aflate asupra sa. Pana sa fie complet imobilizat, Beldeanu a ranit un ofiter al Stasi, iar el insusi a fost impuscat in abdomen si in genunchiul stang. A fost transportat de urgenta la spital, in timp ce, paradoxal, Doicaru, Mois, Turcu, Sabau si restul ofiterilor D.I.E. se rugau pentru viata lui. Beldeanu trebuia sa moara, dar nu inaintea anchetarii sale la Bucuresti. Legat la maini si la picioare, singurul lucru pe care l-a mai putut face a fost sa strige "Germani, dati-mi ajutor, sunt rapit! Numele meu este Beldeanu, luptatorul de la Berna”. Spectaculoasa operatiune s-a sfarsit la 2 septembrie 1958, cand ofiterii Stasi l-au transferat in custodia colegilor romani. In aceeasi zi, sosind de la Berlin, Doicaru si Mois incheiau impreuna procesul-verbal de predare a lui Oliviu Beldeanu in arestul M.A.I. din Calea Plevnei nr. 139. Asa cum era firesc, se considera ca "operatiunea a dat o lovitura puternica elementelor fugite in exterior, care activeaza impotriva tarii noastre. Ei vor putea sa inteleaga ca oamenii muncii din tara noastra nu permit nici unui tradator sa atace cuceririle lor, ca cel ce ridica mana impotriva tarii noastre isi primeste rasplata”.
Momentul arestarii a fost si el bine pregatit, imaginandu-se chiar inainte de rapire varianta care trebuia data publicitatii. Astfel, s-a elaborat un comunicat al Ministerului Securitatii Statului est-german in care se spunea ca in seara zilei de 31 august 1958 "o persoana necunoscuta a fost supusa controlului documentelor”. Pentru ca evenimentele au decurs violent – Beldeanu nu fusese deloc linistit asa cum ar fi dorit rapitorii lui – a fost necesara schimbarea catorva fraze din comunicat: "aceasta persoana a scos in loc de buletinul de identitate un pistol si a deschis numaidecat focul asupra lucratorilor Ministerului Securitatii Statului insarcinati cu controlul. Prin aceasta un lucrator al Ministerului Securitatii Statului a fost ranit. Rezistenta acestei persoane a fost infranta cu forta. Din verificarea actelor personale a reiesit ca este vorba de fugarul roman Oliviu Beldeanu”. Comunicatul, pregatit in prealabil, era o masura necesara pentru acoperirea operatiunii, dar si a agentului "George”. Detaliile referitoare la arestarea lui Beldeanu prezentate in comunicat incercau sa deruteze ancheta ce urma sa fie facuta de politia vest-germana si presa occidentala, scopul fiind acela de a acoperi "metodele de munca” ale D.I.E. Dar, desi "in invalmaseala creata, agentul „George” a fost scos cu masina de la locul operatiunii” si cazat o noapte intr-o casa conspirativa din Berlinul de Est, D.I.E. a fost obligata sa procedeze cu mai multa prudenta, luand decizia de a-l retrage temporar din orice operatiune. Sirul anchetelor la care a fost supus Beldeanu a durat mai bine de un an, incepand efectiv la 3 septembrie. In noiembrie 1959, Tribunalul Militar il va condamna la moarte pentru crima de tradare de patrie si acte de teroare. La 18 februarie 1960, la doua zile dupa ce implinise 36 de ani, sculptorul a fost executat prin impuscare la Penitenciarul Jilava.
Fara indoiala, anii '50 au reprezentat perioada romantica a ofiterilor de securitate familiarizati cu actiunile Grupului si cu operatiunile comune Stasi-Securitate. Credem ca mai tarziu ele au incetat, dar aceasta afirmatie nu are la baza marturii documentare. Studierea documentelor din arhiva Stasi arata totusi ca Securitatea si Stasi au depasit aceasta faza odata cu trecerea timpului, cele doua servicii transformandu-se din "doua organe prietene” in doua servicii secrete care se suspectau unul pe celalalt, banuindu-se reciproc de actiuni ostile. De fapt, ele nu faceau decat sa urmeze linia politica impusa de conducatorii celor doua state comuniste.
Cu sau fara ajutorul Stasi, Securitatea nu si-a schimbat insa naravul niciodata, obisnuindu-se sa abuzeze de destinele oamenilor ca si cum ar fi avut acest drept. Rapirile au continuat. Un serviciu specializat in astfel de actiuni si-a dezvoltat posibilitatile de actiune in alte tari, acolo unde reuseau sa se refugieze victimele politiei politice. Cateva marturii confirma activitatea sustinuta a acestui serviciu special si, chiar daca operatiunile de lichidare sau rapire nu mai erau organizate impreuna cu Stasi, aceste marturii si dovezi merita amintite aici. Experienta bogata castigata in anii '50 alaturi de ofiterii est-germani, sovietici sau din alte tari socialiste vor incuraja Securitatea sa lucreze pe cont propriu si in acest domeniu.
Fragment din lucrarea cu acelasi titlu in curs de aparitie la editura Humanitas, autori Stejarel Olaru si Georg Herbsritt.

Cele mai citite

De ce se pune grâu la încolțit de Sfântul Andrei

Sărbătoarea de Sfântul Andrei aduce în atenția românilor mai multe tradiții și obiceiuri., iar oamenii pun la încolțit grâu în semn de belșug, după...

Barbados a devenit cea mai nouă republică din lume

Barbados a înlăturat-o oficial pe Regina Elisabeta a II-a din funcția de șef al statului și a devenit cea mai nouă republică din lume....
Ultima oră
Pe aceeași temă