Prin ’46-‘47, in satul bunicului meu, taranii vicleni si cei lenesi si-au vandut pamanturile. Primii stiau, ceilalti sperau, ca vin comunistii “de tot”. “Decat sa-l ia comunistii pe degeaba”, si-au zis ei, “mai bine bem o saptamana cu fanfara-n ureche!”. Si asa au facut, anuntand, cu tromboane si doba, nasterea comunismului victorios la sate. Erau acesti tarani – care mai apoi au devenit salariati C.A.P., au muncit invers proportional de cat au furat si si-au trimis copiii la oras indemnandu-i sa devina membri de partid – erau acesti tarani, deci, comunisti? Au fost “oamenii muncii” din dodolotul stemei socialiste – cu sonde, furnale si holde – comunisti ?
Îmi pun aceasta intrebare constrans de doua fenomene. Unul, occidental, consta in negarea existentei “comunismului adevarat” in Estul Europei. Conform intelighentiei occidentale, marxismul ar fi incaput, in zona balcanica si a stepei euro-asiatice, pe mainile unor sciti care l-au desfigurat. La noi, aceasta teorie, desi de oarecare succes in cercurile intelectuale ale stangii romanesti (si ma refer aici la soferii de taxi si la frizeri), e de departe intrecuta in popularitate de cea care spune ca, de fapt “cu totii am fost comunisti”, adica “am facut si noi ce-am putut ca sa castigam o buca’ de paine”, “ne-am descurcat”. Ambele tabere au in comun alergia fata de oricine foloseste in mod depreci ator cuvantul “comunist”. A califica pe cineva in acest fel atrage drept represalii fie naclairea in jeleul unui plictis superior, fie strepezita replica de “legionar” (la noi) sau de “fascist” (in Occident).
Asadar ce-a fost in Romania? Am fost cu totii comunisti (adica simpli oameni sub vremi) din cauza Comunismului? Sau n-a fost Comunism adevarat din cauza lipsei comunistilor autentici? Dupa cum se poate observa, prima varianta, neaosa, e modulata de sophia istoriei, in vreme ce a doua, Vestica, e calibrata de Poetica lui Aristot.
Parerea mea e ca, intr-adevar, in ultimii lustri s-a folosit in mod nejustificat acuza de “comunist”. În Romania, in afara de unele figuri izolate nu prea au existat comunisti, ci mai degraba hoti. Dar tocmai de aceea a existat Comunism. Comunismul a demarat peste tot pe unde nu a fost o intreprindere intelectuala, ca in Occident. “Comunistii adevarati”, in imaginatia marxista apuseana, sunt doctori in politologie, finante, inginerie. Numai ca distilarea firului in patru, dupa protocol academic, nu e propice actiunii politice.
Comunismul s-a intrupat in tinuturile in care, departe de civilitatile universitare – intelectualii romani, poloni, maghiari erau mai degraba de dreapta in epoca interbelica -, brute cu maini paroase si frunti noduroase au purces la treaba. Instaurarea – nu succesul! – societatii comuniste nu se poate face prin «comunisti adevarati», adica intelectuali marxisti.
Fiind un sistem, adica o constructie ideatica in care concluziile sunt rezultatul neabatut al unei premise care explica global realitatea, comunismul nu poate da vina pe ceva din afara pentru esecul sau intrinsec. Odata instalata premisa socialista de catre Armata Rosie, concluzia raiului proletar trebuia sa vina pe cale de consecinta. Pentru ca asta e natura unui sistem.
“Idei adevarate”
Si ca e un sistem de inginerie sociala, pentru care ideea conteaza mai mult decat realitatea, ne-o dovedeste chiar tanguirea comunistilor cum ca nu s-au aplicat “ideile adevarate”. E prima data in istoria omenirii cand nenorocita soarta a milioane de persoane e pusa pe seama unor idei. Pana la marxisti, putea veni seceta din cauza pacatelor oamenilor, molima din cauza ca pe tron se afla un uzurpator, sau trasnetul daca furai o icoana. Totul depindea de om, de fiinta, nu de himerele paginate ale unui creier excitat de tutun, alcool si insomnii.
Comunismul e prima intreprindere politica in care succesul atarna de aplicarea corecta, deci de intelegerea exacta, a unor idei. Adica isi asigura inca din start justificarea esecului, de vreme ce – dupa cum o dovedeste imensa literatura universala, crescuta din controversele asupra a doua, trei idei – acest lucru e cu neputinta. Stiind cum sta lumea, pana la marxism oamenii nu s-au condus dupa sisteme de idei, ci dupa o busola ale carei puncte cardinale erau Traditia, Virtutea, Taina, Ierarhia.
Asadar in Romania a fost Comunism tocmai pentru ca nu au existat comunisti. Marx pune intreaga greutate a demersului sau pe “dictatura proletariatului” si pe “nationalizare” – pe care le-am suferit. El nu descrie nicaieri societatea comunista ca pe o “Republica a profesorilor”, asa cum si-ar dori multi dintre stangistii de cancelarie de astazi care, ineluctabil (cuvant cu ADN materialist-dialectic, determinist), ar fi primii arestati si ucisi in cazul instaurarii dictaturii proletariatului in Occident.
Daca Romania nu a avut comunisti in timpul Comunismului, e normal sa si-i capete de acum inainte. Ceea ce se intampla deja. Cultura romana are o firava sira a spinarii din cauza ca a avut mai mereu o relatie dificila cu trecutul. În Romania s-a trait si se traieste intr-un continuu prezent, intr-o urgenta care inhiba preocuparile genealogice. Epocile istorice s-au tot insirat, fara constiinta unei continuitati organice intre ele, ca margelele pe ata.
Retorica pasoptista
Fanariotii improvizau de azi pe maine, cu gandul la ziua cand vor trebui sa fuga cu radvanele peste munti, in Transilvania. Pasoptistii preferau un limbaj abstract si misticismul de stanga francez, fara aderenta la realitate, avand impresia ca sina ferata a progresului le va tasni iepureste direct din jobenuri, iar interbelicii i-au tot boscorodit pe bonjuristi facandu-se a nu baga de seama ca multe din inlesnirile cultural-politice ale Romaniei in care traiau ei (unirea, monarhia, independenta) fusesera rodul generatiei pasoptiste. Ba chiar si tonul violent profetic in care ii denuntau pe predecesorii lor era imprumutat de la acestia. Poate ca singurii al caror ton jurnalistic nu era contaminat de retorica pasoptista erau Nae Ionescu si Mircea Vulcanescu.
Comunistii au suplimentat suprimarea simbolica, prin cuvant, cu cea fizica, si mult timp au dat de inteles ca istoria nu numai ca a inceput dar se va si termina cu ei. Trecutul a fost anihilat sau redus la rangul de cornet al comunismului. Istoria nu a putut supravietui decat discret, mai degraba ca maniera decat ca substanta; fapt care se vede si in Cand moare o epoca, a lui Dan Ciachir, carte care e nu despre comunismul care moare, ci, mai degraba, despre interbelicul care supravietuieste, pana la a fi redescoperit cu entuziasm de noua generatie de dupa 1989. Tanara generatie care, la randul ei, nu are ochi pentru ce s-a intamplat intre anii 1948-1989, desi multe dintre conflictele social-politice ale ultimilor lustri pot fi intelese doar ca o prelungire a transeelor publicistice din anii ‘60-’80.
Refuzul traditiei
Gandirea secventiala, refuzul traditiei, e si ea o forma de provincialism, nu spatial, ci temporal. Sincron trebuie sa fii nu numai cu prezentul – cel putin cu provocarile, daca nu cu epistemologia lui – ci si cu trecutul. Altminteri ramai inchis in orbul propriei epoci ca intr-un burg de provincie, cu orizonturi coscovite peste acoperisurile caselor din mahala.
Cu stiloul intepand prezentul dar cu ochiul atras de paginile trecutului, voi da o raita prin memoria stangii, fiindca materialismul dialectic romanesc pare a se regrupa academic.
Au inceput sa se auda si la noi voci care clameaza infailibilitatea “soteriologiei” marxiste, diferenta dintre comunismul real si cel teoretic, dintre comunismul est-european si cel occidental, luminat, umanist si euro-socializat. Ba ca Saramago este o vasta constiinta, ba ca Sartre – care s-a intors din U.R.S.S.-ul lui Stalin spunandu-le francezilor ca cetatenii Uniunii Sovietice isi pot exercita neingradit dreptul la libera exprimare! – este un suflet candid de mare filosof, ba ca Chomsky – guru stangist de data mai recenta, lider al eco-pacifistilor de astazi, lingvist conservator, universitar cu state de plata la C.I.A. si om arogant – este o instanta morala departe de promiscuitatea pseudo-marxismului romanesc. Cu toate aceste pretentii nu pot sa ma razboiesc in cuprinsul unui articol. Intelectualii a istoricului si estetului britanic Paul Johnson, tradusa si la noi, lamureste multe din caderile personale, inconsecventele si ipocriziile maestrilor stangii. The Leftism (1974) a lui Kuehnelt-Leddihn, The New Science of Politics (1952) a lui Eric Voegelin, The Tyranny of Concepts (1961) a lui Gordon Leff, si The Decline of the Intellectual (1961) a lui Thomas Molnar, toate isi mai asteapta inca traducatorul in romana. Sunt carti care demonteaza definitiv marxismul ca ideologie.
Ceea ce ma intereseaza pe mine aici nu este ideologia, ci trairea ei: secta marxista. Acele neistovite grupari de fideli care-si leapada pielea la fiecare deceniu pentru ca sa poata perpetuu clama imacularea teoretica. Oamenii fara obisnuinta memoriei.
Iritat de aceste convenabile amnezii, m-am hotarat sa profit de o indelung amanata drenare a bibliotecii departamentului de franceza in care ma aflu. Pe o masuta, prafuite, zac teancuri de carti marxiste de prin anii ’60; pamflete de tipul “Sartre ne vorbeste” sau “Merleau-Ponty la sate”. Printre ele, in editie princeps (Seuil, 1968), La Revolte etudiante. Les animateurs parlent (Revolta studenteasca. Animatorii au cuvantul), carte de interviuri cu J. Sauvageot, A. Geismar, D. Cohn-Bendit si J.-P. Duteuil. Direct din fervoarea revolutionara. M-am apucat sa citesc acest opuscul cu gand sa aflu “ce-i mana pe ei in lupta, ce voia acel Apus?” Cat de mare e haul intre comunismul nostru – rod al unei birocratii inchegate dintr-o populatie barbara – , si comunismul lor – delicata aducere din condei a unei elite sampanizate fenomenologic? Pana unde-i abisul?! Iata un parleaz care poate fi sarit cat ai zice “Marx”.
Elite sampanizate
Din start trebuie spus ca occidentalii beneficiaza de avantajul ipoteticului: la ei nu s-a pus niciodata comunismul in practica, el ramanand numai o teorie nedezmintita de fapte. Asta daca exceptam gestele Revolutiei Franceze, Comunei din Paris, Republicii Sovietice de la München si Germaniei de Est. Pe de alta parte, deseori mi-a fost dat sa aud ca ceea ce am trait noi (adica jumatate de Europa, Rusia, Cuba, plus mari halci de Africa si Asie) nu a fost comunism, ci fascism, obiectie la care raspund ca, poate dintr-o greu de observat malformatie genetica, soarta marxismului tradus in realitate e sa devina, intotdeauna, fascism. Poate sa-mi garanteze cineva ca nu e asa? La urma urmei, oricat l-am re/boteza – si mare mai e credinta unora in puterile tamaduitoare ale nominalismului -, crimele-i raman aceleasi. Nu ar fi mai bine sa-l lasam pur si simplu in plata Domnului?
În mai 1968, agitatorii parizieni au crezut ca nu. Motivatia lor are neclaritatea impetuoasa a metaforei si e colorata de bucuria accesului la recuzita revolutionara: “Oficial, miscarea nu are un lider. Diversele tendinte coexista. Dar asta nu inseamna ca nu putem evidentia vreo zece dintre militanti, fara atributiuni speciale, dar cu un special dinamism, simt tactic si intelegere a situatiei. Printre ei, Daniel Cohn-Bendit. Mic si indesat, cu parul rosu (dar poate fi si negru daca circumstantele cer un travesti), privirea uluitor de albastra si clara, Daniel Cohn-Bendit a facut putin figura de Robin Hood cu prilejul infioratelor zile din mai. Suplu si hotarat, imbinand gustul riscului cu reflectia, e un om de actiune, un anarhist constient, nu un aventurier. Suprematia sa se datoreaza unui exceptional temperament de lider. Rand pe rand, apare si dispare, incita sau calmeaza spiritele. Avand simtul frazelor percutante, nu evita intotdeauna violentele verbale care il discrediteaza in ochii opiniei publice”.
Dincolo de aceasta dumasiana punere in scena, in care romanta e intretinuta de oximoron si de un vant al frazei tipic frantuzesc, ceea ce frapeaza imediat la activistii francezi e limbajul de lemn:
“H. Bourges: Ati fost surprins de bruschetea si am-ploarea mobilizarii studentesti?
J. Sauvageot: Revolta studenteasca era inevitabila si previzibila: era de ajuns sa analizezi situatia universitatii franceze, cea a universitatilor straine, si luptele care au izbucnit in Italia si Germania, de exemplu. Universitatea joaca in societate, si in economie in special, un rol din ce in ce mai important”.
Frazele astea amintesc de poncifele manualelor de istorie marxizata, in care orice incaierare intre doua cete de tarani beti era prezentata drept “o mare miscare taraneasca destinata a zgudui temeliile societatii burghezo-mosieresti”. Daca oamenii unui boier dadeau foc la stogurile de fan ale unui boier megies, iarasi era “o rascoala care, desi infranta (argatii respectivi fusesera, eventual, prinsi si biciuiti la scara), a demonstrat putreziciunea sistemului de exploatare a omului de catre om si a deschis drumul unitatii claselor exploatate impotriva opresorului sclavagist/ feudal/capitalist”.
Pentru marxisti, totul e inevitabil si previzibil; ca si pentru ghicitorii in stele. Ideea aceasta, a inevitabilitatii evenimentului istoric, a fost stralucit combatuta de, printre altii, Isaiah Berlin, J. C. D. Clark sau Niail Ferguson. Ca istoria nu e un mecanism cu omul drept neinsemnata variabila, ca poftele, personalitatea, irationalul joaca un rol extrem de mare, ca schemele moniste de interpretare a textului si a lumii, a textului lumii – fie ele marxiste, franc-masonice, structuraliste, mitic-folclorice, psihanalitice etc. – sunt reductioniste si, atunci cand nu sunt intrebuintate simfonic, relevante doar in mica masura, toate astea se stiu. Dar nu conteaza. Acum doua saptamani, la o conferinta marxista despre educatie tinuta la Londra, se anunta prabusirea, anul viitor, a capitalismului. “Semnele sunt clare”. “E iminent!”.
Poate un asemenea limbaj de rumegus sa imbrace o filosofie umanista, un adevarat respect pentru persoana umana? Iata ce marturisea acelasi Sauvageot:
“Ceea ce ni se pare esential e nu sa gestionam universitatea intr-un sistem capitalist, ci, prin intermediul miscarii studentesti, sa introducem contestatia permanenta. Caci trebuie sa ne mentinem intotdeauna intr-o situatie «critica», pentru a nu ne lasa prinsi in capcana organizatiilor.
H. Bourges: Oricat de seducatoare mi s-ar parea ideea contestarii, ideea unui veto ia alura unui blocaj, a unui impas, a unei puteri negative.
J. Sauvageot: Nu tinem la o formula, la un cuvant. Tinem la continutul lui: cel al contestarii permanente. Astfel, acolo unde raportul de forte ne e favorabil, putem pune mana pe universitate pentru a-i imprima o noua conceptie. Acolo unde raportul de forte ne e nefavorabil, nu participam la co-gestiune. Ceea ce urmarim in acest caz e sa cream un anumit numar de structuri paralele care sa introduca o miscare dialectica. Daca expresia «drept de veto» pare prea negativa, putem gasi alte formulari”.
Care e scopul acestei miscari dialectice? Se pare ca revolutia comunista, dar formularea e prea ambigua – voit sau nu – pentru a ne putea pronunta cu exactitate: “Trebuie sa punem in evidenta un cat mai mare numar de contradictii in interiorul sistemului universitar si in interiorul societatii: de unde posibilitatea de dezvoltare a unei miscari dialectice care sa permita intregului ansamblu al studentilor si al populatiei o luare de constiinta”.
“Raftul”teoretic
Într-unul din interviurile cu M.S. Regele Mihai I, suveranul Romaniei isi amintea cu neconsumata uimire ca niciodata nu putuse colabora cu ministrii comunisti de dupa 1945. Stabilesti cu ei o directie, spunea Majestatea Sa, si imediat ce pornesti la drum te trezesti ca ei o apuca fix in directia contrara fara nici o explicatie sau avertisment. Meteahna, dupa cum se vede, nu tinea de varietatea balcanica a comunismului nostru, ci se gasea si la altoiul frantuzesc, sub denumirea de “miscare dialectica”. Adica numai te prefaci ca vrei sa stai de vorba cu dus-manul de clasa. Numai te prefaci ca il asculti sau ca negociezi. Ceea ce urmaresti de fapt e sa-l anihilezi.
Comunistii isi impulsioneaza dogmatismul teoriei prin realismul actiunii, in vreme ce reactionarii incetinesc realismul teoriei cu idealismul actiunii. Pentru comunist, realitatea e functie a teoriei. Reactionarul adapteaza teoria la realitate, e inductiv in teorie si deductiv in practica. Comunistul e deductiv in teorie si inductiv in practica. Comunistul transcende societatea pe care o surubareste. De aceea ticalosiile sale din contingent nu au nici o influenta asupra constiintei sale asezate in raftul teoretic. Pentru el rationala si deci reala e sfera ideilor. Cotidianul devine real numai in masura in care asimileaza, fortat, rationalitatea ideilor marxiste.
Reactionarul nu e un tehnocrat al realitatii, ci parte a ei. El influenteaza realitatea mai mult prin ceea ce este decat prin ceea ce teoretizeaza. De aceea nu poate fi lipsit de scrupule in atingerea scopului. Îsi vede eventuala cadere morala ca pe o diminuare a realitatii. Reactionarul trage nadejde ca va imbunatati realitatea daca se imbunatateste pe sine.
Daca in planul actiunii marxistul e cautionat de idee, in plan ideologic el e legitimat de materie. Comunistul crede ca se va ameliora pe sine daca reformeaza realitatea. Fapt care ascunde un paradox, pentru ca planul sau de reoranduire e concoctat traind intr-o societate imperfecta. Dar daca, materialist vorbind, societatea ne construieste lockian/condillacian sinele dintr-o aglutinare de impulsuri venite din exterior, insemna ca planul comunistului e croit cu un instrument defectuos. Daca, pentru materialist, constiinta e un epifenomen al relatiilor de productie si individul e o replica a societatii in care traieste, inseamna ca el nu va fi niciodata mai inalt decat societatea respectiva. Nu va putea vedea dincolo de ea. Nu va putea indica vreo directie. Sau, chiar daca o va indica, va fi bajbaita, nedemna de crezare, ne-stiintifica.
Francezii pretins naivi
Cat despre intelectualismul comunistilor francezi, el se exprima doar prin refuzul oportunist al oricarei asocieri cu realitatea, desi sofismul comunist s-a nascut tocmai dintr-o graba a intruparii, din abuziva substituire a trupului pentru spirit: “Nu avem nici un model de referinta”, declara Alain Geismar. “Nici Sovietele, nici cubanezii, nici chinezii, nici Iugoslavia, nici cehii nu au fost vreodata confruntati cu o situatie asemanatoare”. Nu se poate face revolutie intr-o tara dezvoltata, afirmau liderii din mai ’68, pornindu-se de la modelul unor tari “din lumea a treia.” Nu conta ca Cehoslovacia sau R.D.G., ba chiar si Romania, nu au fost tari din lumea a treia decat dupa ce s-a instaurat comunismul. În ochii marxistilor occidentali, chiar daca, initial, nefericitele state nu erau din lumea a treia, decaderea suferita din pricina comunismului le coboara sub pragul de relevanta pretins de epistemologia sorbonarda. Asta chiar daca, pe de alta parte, aceiasi activisti comunisti s-au tot dat de ceasul mortii pentru izbanda comunismului in tarile lumii a treia.
Cum vedeau ei un eventual stat comunist? “Alain Geismar: Nu sunt un teoretician. Pentru mine, socialismul se defineste mai degraba negativ, prin raportare la un anumit numar de structuri existente, printr-un refuz al oricaror birocratii, al oricarui dirijism centralizat. Autogestiune si descentralizare, cu puterea centrala avand mai degraba un rol de coordonare si nu de represiune”. Naivitate sau perfidie? Tactici dialectice poate?!
Daca aceasta fericita cooperativa nu prea seamana cu ce-am trait noi, ci mai degraba cu Maestrii cantareti din Nürnberg, nu acelasi lucru se poate spune despre sistemul de educatie, pentru care existau proiecte infricosatoare:
“Daniel Cohn-Bendit: Obiectivul nostru e sa cream un «invatamant paralel», tehnic si ideologic. Dorim sa reasezam universitatea pe baze noi, chiar daca asta va dura cateva saptamani. Facem apel la toti profesorii de stanga si de extrema stanga care sunt gata sa colaboreze cu noi in seminarii si sa ne ajute cu stiinta lor – renuntand la pozitia lor de «profesor» – in ceea ce vrem sa intreprindem. Am putea sa deschidem in toate facultatile seminarii – nu cursuri magistrale, evident – despre problemele miscarii muncitoresti, despre utilizarea tehnicii spre folosul omului, despre posibilitatile oferite de automatizare. Trebuie sa refuzam, din start, distinctia dintre student si muncitor … Ne gandim la un sistem in care toata lumea participa la sarcinile de productie – reduse la maximum gratie progresului tehnic – si in acelasi timp continua sa studieze”.
Seralul, “fefeul”, subinginerii si invatamantul politic: acestea erau idealurile elitei intelectuale comuniste franceze.
“Luand act” de revendicarile tinerilor comunisti francezi din primavara lui 1968, sa cercetam cum au privit altii forfota revolutionara. Martorul ales este Nancy Mitford (1904-1973), jurnalista, romanciera si biografa a lui Voltaire, Louis XIV, Madame de Pompadour si Frederic cel Mare. Nascuta intr-o familie de aristocrati englezi, Nancy Mitford se va stabili la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial la Paris – in ultimii ani de viata locuind la tara, la Versailles. Surorile ei erau legate de cercurile naziste, dar Nancy devine, din 1935, socialista. Evelyn Waugh chiar o tachina pentru prietenii ei comunisti. Asadar, Nancy Mitford nu era o reactionara. Va deveni insa, dupa ce asista la penibilul spectacol din mai ’68:
“Versailles, 16 mai. I-am urmarit pe tinerii lideri la TV pentru trei sferturi de ora. A fost foarte obositor. Era un baiat gras al carui nume nu l-am retinut; ceilalti doi erau nimerit numiti Sauvageot si Cohn-Bendit… Sauvageot il maimutareste pe Robespierre, rece si tacut, sperand fara indoiala sa fie infricosator dar nereusind. “Bandit” imi aminteste de Esmond Romilly – un anarhist agitat si saltaret, chicotind din cand in cand, fara sa faca insa nici o gluma buna. Baiatul gras parea cel mai uman din toti trei. Dupa ce au spus cat de mult dispretuiesc totul in viata, mai ales banii, ne-au anuntat scrupulos numerele conturilor lor postale ca sa ne grabim sa le trimitem donatii.
19 mai. Am un prieten care e muncitor la uzinele Renault, acolo unde a inceput greva generala. Am cinat cu el si cu sotia lui. Amandoi sunt foarte gaulisti. Spun ca nimeni nu a vrut greva dar ca nu aveau ce sa faca. Ei spun ca asa trebuie, si asa s-a facut. Se pare ca e greu sa mentina pichetele de la Renault din cauza ca muncitorii, care au toti masini, vor sa plece in week-end.
22 mai. I-am sunat, sa vad daca sunt bine, pe Ca-tesco, un cuplu din Romania care a reusit sa scape in Occident in urma cu un an sau doi. Nici un raspuns. Probabil ca s-au intors in Romania, aflata acum in plina ascensiune. Nu-i invinuiesc.
26 mai. Generalul i-a spus noului ambasador american ca viitorul il stie numai Dumnezeu, dar arhiepiscopul de Paris care a vorbit la televizor seara trecuta nu l-a mentionat niciodata pe Dumnezeu. A vorbit numai de lucruri materiale precum salariile. Desi la sfarsit a spus ceva despre crestinii care trebuie sa se roage… Madame Sarclay zice ca asta e noul stil al Bisericii. Accentul nu se mai pune pe Dumnezeu, ci pe conditiile de viata.
29 mai. Arhitectii francezi cer libertate – cu alte cuvinte, anarhie – cu alte cuvinte, mana libera sa darame Parisul si sa puna in loc un New York.
1 iunie. Am ascultat BBC-ul si am ramas surprinsa sa vad ca nu se face nici o distinctie intre comunismul rusesc si cel chinezesc. Cu cel din urma suntem amenintati aici”.
Parafrazandu-l pe Edward Gibbon, si pentru a ramane pe terenul materialistilor, pentru care simturile sunt definitorii, voi spune ca pertinenta comunismului este atestata de un singur simt: vazul, cu ajutorul caruia il citesc pe Marx. Impertinenta lui, de toate cinci.
