La 1904 se inaugura cu mare pompa in Rio de Janeiro primul mare bulevard "european" al orasului, Avenida Central, repede urmat apoi de altele asemanatoare, paralele cu vestitele plaje Leblon, Ipanema, Copacabana s.a. Se aducea asfalt si se croiau trotuare largi (sau mai degraba caldaram de granit ce imita strazile Lisabonei), se puneau candelabre cu lumina electrica, se inaltau primele hoteluri pe malul oceanului, apoi primele cladiri inalte, newyorkeze. Presedintele de pe atunci, Rodrigues Alves, era hotarat sa introduca in ritm accelerat Civilizatia. Traise in Europa, modelul absolut era pentru el Parisul haussmanian, cu largile lui bulevarde, dar si cu aerul de decor de opereta pe care atatea alte orase ale lumii aveau sa-l imite, cam in aceeasi perioada.
Iar pentru ca bulevardul sa fie cat mai parizian, au fost importate de la Paris si vrabiile care cantau in copacii parizieni, mai cu seama ca vrabia nu exista pe continentul sud-american. Asa se face ca aceste pardais, mult mai indraznete decat cele europene caci intra in stoluri prin geamurile deschise ale caselor si devoreaza rapid tot ceea ce poate manca o pasare, sunt acum specia cea mai prolifica pe cerul brazilian; o adevarata pacoste, desi mie mi-s foarte simpatice!
Se pare ca vrabia de la Paris a fost importata cam in aceeasi perioada si in Argentina, cu aceleasi efecte ulterioare, de dezechilibru in ecosistem. Nu vreau sa deschid o lista cu consecintele pe care le antreneaza uneori cele mai bune intentii ale omului cand tendinta irepresiva de a imita pe altii e insotita si de mania grandorii. si de lipsa de previziune.
Rio a rezistat francizarii lui, dar s-a predat, treptat, acelui modernism plat din epoca industriala, care, incepand cu anii ’30 si culminand prin anii ’70, a desfigurat peisajul urban din atatea tari, lasandu-ne cadou sinistrele blocuri care imbatranesc atat de urat, fie ca sunt in Balta Alba, in cartierele nordice ale Parisului, la periferia Madridului sau in cartierele proletare din mai toate fostele orase sovietice. In curand se va vedea ca singura solutie este dinamita – daramarea blocurilor. Cum s-a si inceput prin unele "citées" din Franta, caci arhitectura inumana creeaza o stare de nervozitate colectiva, violenta urbana, ura.
Dar la Rio natura e mai puternica decat ingamfarea omului. Copacii lucreaza cu radacinile lor enorme pe sub asfalt, vegetatia digera betonul, faramiteaza fierul, marea ameninta sa smulga halci din oras, muntii dau sa ia cu asalt cartierele. Frumusetea pestrita, dar si contrastiva a orasului are ceva natural, spontan; natura corecteaza greselile omului. De altfel, Rio este chiar orasul ocupat de un imens munte, Corcovado, ca si de alte coline spectaculoase, unele cu padurea amazoniana aproape intacta agatandu-se de pantele acestor piscuri.
Dar daca ele nu ar fi fost atat de abrupte, de multa vreme favelele l-ar fi invadat pana in varf, cu toata aglomerarea de cocioabe si cu fosgaiala saracimii umane care se adaposteste in improvizatii de case cladite din resturile pe care le arunca marele oras cosmopolit. Gandul m-a dus la bietele case din Floreasca bucuresteana sau la alte improvizatii de viata umana; favelele noastre nationale, pana la care inca nu se vede din varful monstruoasei case "a poporului"!
Cei de la Rio au vrut sa aduca la ei Parisul si au esuat. Spre fericirea orasului definit de propria vitalitate, mai cu seama prin cultura. Rio a fost si este orasul poetilor si, de asemenea, nu doar al celebrului Carnaval, dar si al unei intense vieti muzicale, cu personalitati exceptionale, dintre care il citez mai cu seama pe Caetano Veloso. Dar cum pe atunci se credea ca progresul trebuie sa faca sa dispara tot ceea ce e vechi, inclusiv bisericile ce aminteau de perioada comertului cu negri, cei din Salvador de Bahia s-au apucat si ei sa modernizeze vechiul lor oras colonial. A fost daramata o catedrala renascentista din secolul al XVI-lea, chiar in centrul istoric, pentru a se face loc unei linii de tramvai! Acum, toata lumea recunoaste ca a fost o prostie. In locul fostei catedrale se ridica o cruce franta, monument de permanent doliu.
Dar revin cu gandul la Bucuresti si ma intreb: ce fel de oras de vrabii voiau sa faca din capitala Romaniei cei care au proiectat sirurile de balcoane de vrabii, de o imensa uratenie, de pe frontoanele aliniate pe marele bulevard al nu stiu carei victorii? Care a fost modelul: sovietism postmodern, incompetenta multilateral dezvoltata? Cate decenii vor trece pana se va umaniza aceasta mare artera moarta, daca vreodata va prinde pe ea o viata urbana autentica? Sa vedem aici oameni care se plimba seara pe sub tei, sa existe baruri care au o istorie in trecutul cultural, teatre in care se vor fi jucat piese celebre, sa putem evoca evenimente mari sau marunte care dau identitate unei avenida. si ce fel de CASa s-a ridicat, pana la urma, in cartierul lui Caragiale? Ce anume exprima acest monstru arhitectonic, ceva care ne-ar putea defini, ceva care sa nu se reduca doar la gigantismul cladirii (cu care unii au inceput sa se mandreasca fatis)?
Mi-e dor de strazile Sapientiei si Pacientiei din acest fost cartier caragialesc, capitala a ironiei ce se ridica tocmai in inima capitalei Romaniei, care a fost rasa, iar pe ruinele ei s-a cladit palatul mort de acum, inconjurat de un parc mort, in care doar buruienile prospera. Cresteau duzi si corcodusi prin curtile acelor case simple, oamenii stateau in curte la taifas sau in fata casei, se bea bere si se mancau frigaruile populare. Era ca la Rio! Erau niste case de targoveti, unele chiar fandosindu-se cu niste balcoane brancovenesti ceva mai chipese, ar fi putut sa convietuiasca foarte bine cu case moderne, cu banci placate cu sticla neagra sau cu magazine luxoase, dar si cu fosta gradina a manastirii de pe strada unde, zice-se, Calinescu cumparase un oarecare scrin negru ce va deveni un oarecare roman.
Si ar fi supravietuit acele case pana cand se va fi hotarat modernizarea lor inceata, in ritm uman, in ritmul vietii care ne lasa ragaz sa regretam trecerea timpului, sa regretam unele sacrificii pe altarul modernitatii, dar fara sa fim agresati de sincopele istoriei si excitatii ei. Ca la Rio!
