În ceea ce a fost una dintre cele mai bune și complete evoluții ale lui Roger Federer în ultimele câteva sezoane, elvețianul l-a învins pe Novak Djokovic în semifinalele de la Shanghai, 6-4, 6-4. Federer îl va întâlni pentru primul său titlu la Shanghai pe Gilles Simon.
Federer n-a câștigat azi doar un meci cu Djokovic, a câștigat și un meci cu el însuși. De-a lungul anului, evoluția lui către o strategie mult mai ofensivă a fost lentă, dar, în același timp, sigură. Un proces întreg, din care n-au lipsit sincopele, pașii greșiți și ezitările, ceea ce, laolaltă cu numeroasele finale pierdute, a făcut întreaga metamorfoză mult mai puțin credibilă.
În fapt, nu e vorba doar de joc. E o combinație de factori. Spre exemplu, dezastrul din 2013 a fost un blessing in disguise. Forțat de împrejurările nefaste, Federer a trebuit să accepte, într-un final, că nu mai are nicio șansă în lupta cu rivalii săi mai tineri dacă nu schimbă nimic. Un joc surd de pe baseline, trendul către care tenisul s-a îndreptat nu de ieri, de azi, ci de ani buni, îl plasa în dezavantaj nu doar cu Djokovic, Nadal sau Murray ci, treptat, și cu alți jucători din categoriile valorice imediat inferioare. Așa au apărut în peisaj schimbările: întâi un regim draconic de antrenamente în intersezon, racheta cea nouă și Stefan Edberg, omul care l-a convins că armele pentru a susține un joc infinit mai agresiv există deja, trebuiesc doar descătușate. Federer știa și singur, bineînțeles, că are arsenalul unui joc bazat pe multe urcări la fileu, dar s-a convins că n-are nevoie de asta ca să-și mențină nivelul, conservându-l ajutat de talentul nativ, de instinct, de procentajul mare de la serviciu. Un pachet care, de la un punct înainte, pur și simplu n-a mai fost de ajuns.
