Un nou roman semnat de Lucian Dan Teodorovici, „Matei Brunul”, o amplă naraţiune despre victime şi torţionari, despre destin şi însingurare, despre societatea totalitară care domină individul şi îi supraveghează fiecare clipă a vieţii.
Închisoarea de dincolo de gratii
Lucian Dan Teodorovici incită cititorii, propunându-le un roman despre spaţiul concentraţionar comunist, despre victime şi torţionari, despre destin şi însingurare ca mijloc de autoapărare în faţa adversităţilor unei societăţi poliţieneşti care domină individul şi îi supraveghează fiecare clipă a vieţii. După ce va fi cunoscut ororile închisorilor şi lagărele de muncă, Brunul pare să fi uitat de sine însuşi pentru a se dedica marionetelor, ducând un trai anonim şi anodin, într-o lume cenuşie şi primejdioasă. Împreună cu tovarăşul Bojin şi cu Eliza, două personaje care-l însoţesc permanent, misterul din viaţa lui trecută se împleteşte însă cu un altul, nou, a cărui rezolvare îi va schimba perspectiva asupra istoriei sale personale.
Unul din cei mai cunoscuţi autori români
Lucian Dan Teodorovici este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori din noua generaţie. Acesta a reprezentat de curînd România la Festivalul de literatură al Sardiniei (1-3 iulie 2011) şi a fost invitat la prestigioasele festivaluri de literatură de la Edinburgh (11-27 august 2011) şi Mantova (7-11 septembrie 2011).
Cărţile sale sunt traduse în italiană, engleză, germană, maghiară, spaniolă. Prozele sale au fost publicate în numeroase reviste şi antologii din România, Ungaria, Polonia, Croaţia, Franţa, Germania, Marea Britanie, S.U.A. etc. Cea mai recentă apariţie, în Best European Fiction 2011 (S.U.A.), a atras semnalări elogioase în publicaţii importante precum The New York Times sau The Guardian.
Lucian Dan Tedorovici (născut în 1975, la Rădăuţi, Suceava) este coordonator al colecţiei „Ego. Proză” a Editurii Polirom şi senior editor al săptămânalului „Suplimentul de cultură” şi a fost redactor-şef al Editurii Polirom. A scris scenarii pentru trei lungmetraje cinematografice, trei scurtmetraje şi un film documentar, toate premiate şi finanţate de Centrul Naţional al Cinematografiei.
Exclusiv România liberă: Fragment din romanul „Matei Brunul”, de Lucian Dan Teodorovici, apărut la Editura Polirom, colecţia „Fiction Ltd.”
A doua schimbare a venit înaintea Crăciunului lui 1948. N-ar fi trebuit să fie neaşteptată. Diversele întîmplări ale anului ce se-apropia de sfîrşit, peste care Bruno a încercat să treacă cufundîndu-se în muncă şi păcălindu-şi în felul acesta neliniştile care se alăturaseră neliniştilor generale, ar fi trebuit să-l pregătească. Mazilirea din guvern a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în februarie. Apoi, arestarea lui şi a Elenei Pătrăşcanu, la al cărei nume colegii din teatru n-aveau cum să nu reacţioneze, la al cărei nume mai ales el, Bruno, n-avea cum să rămînă insensibil. Şi totuşi, a primit chiar şi-această a doua lovitură ca şi cum ar fi venit de nicăieri. În decembrie, într-un birou care nu era al şefei şi în care nu ea îl aştepta, i s-a mulţumit mai întîi pentru contribuţia adusă la dezvoltarea secţiei artistice a Teatrului „Ţăndărică”, apoi i s-a comunicat, fără vreo încercare de menajare, fără vreo privire vinovată, fără măcar o minimă schimbare a tonului, că ajutorul lui nu mai era necesar.
Cel care-i stătea în faţă nu ocupa un post de conducere, nu era nici măcar un angajat, era doar un bărbat ale cărui vizite în teatru, nu pentru spectacole, ci pentru discuţii întîmplătoare cu diverşi colegi, începuseră încă din vară, un bărbat căruia simpla rostire, cu o anume incantaţie, e adevărat, a numelui instituţiei de care aparţinea de fapt, Ministerul de Interne, îi fusese suficientă pentru a primi un birou în clădirea Teatrului „Ţăndărică”. Iar omul folosise acest birou pentru a transforma discuţiile întîmplătoare în unele mai lungi, departe de ochii şi urechile celorlalţi, discuţii despre care, odată ieşiţi din încăperea respectivă, colegii nu povesteau nimic. Cei care n-apucaseră să intre în birou îşi dădeau coate şi-şi trimiteau şoapte, uneori vesele, şoapte care dăduseră un nume camerei cu pricina, camera spovedaniei, căci toţi cei ce ieşeau de-acolo arătau ca nişte oameni eliberaţi de-o povară pe care-o purtaseră pînă atunci pe umeri, altfel nu se putea explica de ce umerii deveneau atît de uşori, atît de eliberaţi, încît se ridicau instantaneu, ba chiar de cîteva ori la rînd, dacă-l întrebai pe vreunul din vizitatorii biroului despre cele discutate în interior. Camera eliberării de povară.
Deşi Bruno Matei intrase în birou cu gîndul că i-a venit rîndul să poarte o asemenea discuţie, în momentul în care, în cîteva fraze scurte, i s-a comunicat altceva, nu s-a lăsat copleşit, n-a pus nici o întrebare, nu-a ripostat în nici un fel. Prin nici un cuvînt. A clătinat doar din cap, cumva aprobator, sau poate doar vrînd să sugereze astfel că a înţeles tot ce era de înţeles, s-a întors cu spatele şi a ieşit.
Şi-a strîns apoi lucrurile, tăcut, nemaiaşteptînd, nemaidorind o altă confirmare a demiterii sale. Apoi, cu două plase pline cu materiale pe care le cumpărase în timp, ţinînd la subsuoară marioneta înveşmîntată-n alb cu care venise aici din Italia, a plecat spre locuinţa sa din apropierea Muzeului Simu – clădire ce semăna cu Hephaesteionul de la poalele dealului Acropole vizitat în copilărie şi care-i fusese reper încă din prima zi a revenirii în ţară, reper unic, distinct, suficient pentru a nu se încurca pe străzile unui Bucureşti în care, la început, orice cotitură reprezenta o posibilitate de rătăcire.
Acolo şi-a petrecut sărbătorile, nemaieşind din apartament decît pentru a-şi cumpăra cîte o pîine sau un litru de lapte. Înainte de această însingurare pe care şi-a impus-o, Bruno şi-a cumpărat însă toate ziarele pe care le-a găsit pe tarabe. Pentru că abia atunci, în iarna dintre 1948 şi 1949, a început să înţeleagă că istoria mare avea întotdeauna o putere covîrşitoare asupra istoriei mici, personale. Chiar dacă nu întotdeauna aveai şi şansa de-a înţelege asta la timp. Iar istoria mare se scria, în zilele acelea, printre rînduri din ziare. […]
Şi-apoi, o dimineaţă din luna martie a anului 1949. Abia trezit după încă o seară tîrzie pe care şi-o petrecuse scriind. Mulţumit oarecum, trist în aceeaşi măsură că ideile sale se apropiau de epuizare, iar manuscrisului îi vedea deja concret, în foile de pe masă, forma finală. Numărîndu-şi ultimii bani din rezervă. Constatînd, cu amărăciune, că abia de-i ajungeau pentru plata încă unei luni de chirie. Ridicîndu-se la un moment dat, poate uşor mirat, mai degrabă însă deranjat de bătăile repetate în uşa de la intrare.
O dimineaţă oarecare din luna martie a anului 1949. La uşă, doi bărbaţi în uniforme, care-l invitau să-i însoţească, pentru a da o declaraţie. Bruno n-a întrebat ce fel de declaraţie. Nici măcar nu şi-a schimbat hainele, n-avea de ce, adormise în cele de oraş, cele pe care le îmbrăcase în după-amiaza precedentă pentru a ieşi să-şi ia lapte, pîine. Nu şi le-a mai schimbat, a cerut timp doar cît să-şi tragă bocancii în picioare, căci altfel bălţile de-afară, aşa le-a spuse el oamenilor în uniforme, încercînd chiar şi un zîmbet, altfel gheţurile alea nenorocite ce se topeau pe străzi n-aveau să fie prea ocrotitoare cu picioarele sale încălţate în papuci de casă.
