Oserie de oameni de cultură din Banat denunţă vandalizarea vestigiilor vechiului Port Timişoara şi condamnă pasivitatea autorităţilor locale, care vine flagrant în contradicţie cu intenţia declarată de a relua navigaţia pe canalul Bega.
Dorotea Momir, cunoscută personalitate a vieţii intelectuale a Timişoarei, a sesizat furtul a trei plăci comemorative din zona vaporului D’Arc, din apropierea Podului Tinereţii. Potrivit cotidianului Opinia Timişoarei, aceste plăci comemorative au fost dezvelite de Ziua Marinei, în 15 august 2012.
Ele marcau 150 de ani de la atestarea documentară a Portului Timişoara, 225 de ani de la reglementarea navigaţiei şi a comerţului pe Canalul Bega şi 280 de ani de la prima cursă de vapoare de pe ruta Timişoara – Pancevo. Opinia Timişoarei mai notează că în locul unde au fost amplasate plăcuţele au mai rămas doar semnele unei lipituri de mântuială. Acest fapt a stârnit indignarea scriitorului Dusan Baiski, coordonatorul proiectului Banaterra prin care au fost inventariate plăcuţele comemorative din capitala Banatului. ”Interesantă şi extrem de bun simţ este şi observaţia doamnei Dorotea Momir: plăci comemorative lipite… Probabil, lipite cu scuipat. Un scuipat pe obrazul timişorenilor, însă unul cu siguranţă generos bugetat”, a scris Dusan Baiski pe opiniatimisoarei.ro.
Dorotea Momir spune că pasivitatea autorităţilor şi a comunităţii locale este cu atât mai regretabilă cu cât în urmă cu doi ani a dispărut şi placa comemorativă dedicată marelui scriitor Ady Endre, fără ca cineva să reacţioneze. De asemenea, intelectualii timişoreni sunt revoltaţi şi de faptul că, în cadrul acţiunii de modernizare a malurilor Begăi, acţiune finanţată din fonduri europene, au fost îndepărtate bornele de la care legate vapoarele, în zona Căpitaniei portului din zona Iozefin. Intelectualii bănăţeni cred că aceste vestigii ale trecutului ar fi trebuit conservate şi puse în valoare, în cadrul unei posibile viitoare acţiuni care să vizeze reluarea navigaţiei pe Canalul Bega.
O minune a spiritului ingineresc
Istoria navigaţiei de pe Canalul Bega este una dintre cele mai frumoase poveşti de succes din istoria Banatului, iar canalul, în sine, este o minune a spiritului ingineresc al bănăţenilor. Canalul are o lungime de 114 de kilometri, dintre care 44 de kilometri pe teritoriul României şi 70 de kilometri pe teritoriul Serbiei. Lucrările de amenajare a unui canal navigabil au început la un deceniu de la eliberarea Banatului de sub jugul otoman şi de la desfiinţarea Paşalâcului de Timişoara.
Guvernatorul austriac al Banatului, contele Claudius de Mercy, a dispus săparea unui canal care să contribuie la asanarea mlaştinilor din jurul Timişoarei şi la regularizarea cursurilor de apă, în aşa fel încât să fie prevenită, pe cât posibil, repetarea unor inundaţii de mare amploare. În anul 1732 a fost consemnată prima cursă a unui vapor, între Timişoara şi Pancevo, azi în Serbia. Însă canalul devenea imparcticabil pentru navigaţie vara, când apăreau praguri de nisip şi când debitul apei scădea. Astfel că, în perioada 1734 – 1754, autorităţile austriece au decis amenajarea unui alt canal, mai la sud, cu un traseu mai drept, mult mai propice pentru navigaţie. Inginerul Maximilian Fremaut a fost cel însărcinat cu coordonarea lucrărilor. El a decis construirea de diguri, pentru regularizarea cursului râului Bega, dar şi pentru protejarea terenurilor din jur împotriva inundaţiilor, iar printr-un rescript imperial din anul 1744, grija întreţinerii malurilor şi a digurilor Begăi a fost dată în seama comunelor limitrofe. Din anul 1752 este atestat Portul Timişoara, iar în oraş exista un golf de mari dimensiuni, azi aproape colmatat, care era folosit pentru întoarcerea vapoarelor, la capătul curselor. Portul era amenajat în zona Căpităniei din cartierul Iozefin.
În acel an, cantitatea de mărfuri transportată pe Canalul Bega este de 20.000 de tone pe an. Creşterea traficului naval a impus reglementarea navigaţiei şi a comerţului pe Bega, din anul 1756. Iar din anul 1758, inginerul Maxilian Fremaut a început construcţia unui nod hidrotehnic, care a unit râurile Timiş şi Bega şi care a permis reglarea debitului de pe canalul navigabil, în aşa fel încât să nu mai apară probleme majore din cauza scăderii nivelului apei în sezonul cald sau în perioadele de secetă.
Din anul 1775, austriecii au creat Oficiul de Navigaţie din Timişoara. Din anul 1869, au fost create primele curse de pasageri din Timişoara, iar capitala Banatului a devenit primul oraş de pe actualul teritoriu al României care a utilizat acest mijloc de transport în comun. Creşterea traficului a impus începerea construirii unui sistem de ecluze, proiect care s-a încheiat abia în anul 1916, în timpul Primului Război Mondial. În perioada 1937 – 1938, traficul de mărfuri a ajuns la un nivel record, de 250.000 de tone pe an, apoi, din cauza izbucnirii Celui de-al Doilea Război Mondial şi a ocupării Iugoslaviei, traficul de mărfuri a scăzut. În schimb, traficul de pasageri a crescut până la un maxim de 500.000 de persoane transportate în anul 1944.
Decăderea unei idei splendide
Au urmat, în perioada 1949 – 1953, relaţii extrem de reci între România condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Iugoslavia condusă de Iosip Broz Tito. Traficul de mărfuri şi de psageri dintre România şi Iugoslavia a scăzut şi mai mult, iar în anul 1958 a fost oprit traficul de mărfuri de pe Canalul Bega. Din anul 1967, a fost oprit şi traficul de pasageri, iar Canalul a început să se degradeze. În prezent, intelectualii din Banatul românesc şi din cel sârbesc propun autorităţilor scrierea unui proiect finanţat prin intermediul programului transfrontalier al Uniunii Europene, care să ducă la redeschiderea navigaţiei pe Canalul Bega, această arteră care unea oraşele dintr-una dintre cele mai frumoase provincii ale Imperiului Austriac.
