Optimist şi pus tot timpul pe glume, Vasile Puşcaşcu, secretarul general al Federaţiei Române de Lupte, se consideră un om realizat din toate punctele de vedere. Pentru a se simţi însă complet împlinit şi-ar mai dori să scoată un campion olimpic câtă vreme se află în fruntea acestui for.
Născut în 1956 în comuna băcăuană Bârsăneşti, Vasile Puşcaşu este ultimul campion olimpic al României la lupte libere, performanţă pe care a realizat-o în anul 1988 la Seul. Alături de titlul olimpic, în palmaresul fostului luptător se mai găsesc însă o serie de alte trofee: un bronz la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984, două medalii de bronz la Campionatele Mondiale din 1977 şi 1978 şi una de argint la CM din 1987, tot argint la Campionatele Europene din 1987 şi alte două medalii de bronz la CE din 1978 şi 1979. Pentru întreaga sa activitate, Vasile Puşcaşu, neînvins în campionatul intern din 1977 până în 1988, când s-a retras, la 32 de ani, a primit şi titlul de „Maestru emerit al sportului”. Fostul performer îşi aminteşte cu plăcere de anii când s-a apucat de lupte şi se mândreşte cu faptul că forul pe care îl conduce are aproape 4.000 de sportivi legitimaţi.
V-aţi apucat de lupte pentru că eraţi mai voinic şi aveaţi o fire mai războinică?
Într-adevăr, de când mă ştiu am fost un tip mai voinic, dar la început am jucat fotbal, ca toţi copiii. Am evoluat chiar în Divizia C, la echipa Chimia Gheorghe Gheorghiu Dej, pentru că eram la liceul de chimie din oraş. (n.r.-oraşul Oneşti se numea înainte de 1989 Gheorghe Gheorghiu Dej). La lupte am ajuns pe când aveam vreo 14 ani. Pe terenul de fotbal din comuna natală s-a organizat Campionatul Naţional de Trântă şi m-am dus şi eu repede, pentru că se dădeau premii tare importante la vremea aceea: un tricou şi o carte. În plus, dădea foarte bine să te vadă fetele cât eşti de puternic, iar dacă mai şi câştigai, erai vedeta satului. Am trecut fără probleme de faza locală şi judeţeană şi m-am calificat la cea pe ţară.
Acolo însă n-am mai câştigat nimic, pentru că deja erau mulţi sportivi de performanţă, dar m-a remarcat un arbitru care era antrenor la CSM Oneşti. Mi-a zis că-s talentat şi ar fi bine să vin la antrenamentele de lupte. La început, vreo două luni, m-am dus din curiozitate, seara după ore. Apoi, antrenorul m-a întrebat dacă nu vreau să merg în deplasare la Constanţa la Campionatele Naţionale de juniori. Când am auzit că e rost de plimbare, mai ales că era vorba de mers la mare, unde eu nu fusesem niciodată până atunci, am acceptat fără nici o ezitare. Culmea este că am ieşit campion, deşi nu se împliniseră trei luni de când mă apucasem de lupte. După o lună, când am auzit că se pleacă la un turneu internaţional în Polonia, şi că vor să mă ia şi pe mine acolo, eu care neam de neamul meu nu ieşisem din ţară, am fost în extaz de bucurie.
A fost momentul în care aţi ales definitiv luptele?
Fără discuţie. De atunci m-am apucat serios de treabă pentru că mi-am dat seama că sportul, în speţă luptele, reprezintă şansa ca eu, un băiat dintr-o familie modestă, să pot vedea întreaga lume dacă sunt bun. În plus, îmi plăcea să arăt bine, să am un corp frumos.
Pe soţie aţi cucerit-o cu fizicul pe care l-aţi avut sau cu faptul că eraţi un sportiv de succes?
Cred că ambele au contat, deşi ea nu vrea să recunoască. Cert este că ne-am cunoscut la cutremurul din 1986. Eram amândoi în vizită la sora ei şi, când a început să se clatine blocul, a nimerit în braţele mele. După doi ani era nevasta mea.
De ce v-aţi îndreptat spre libere, şi nu spre greco-romane?
La început am făcut greco-romane, dar apoi am fost obligat de împrejurări să mă apuc de libere. La momentul când m-am apucat eu de acest sport, la Oneşti s-a înfiinţat secţia de lupte libere, pentru că la Bacău era deja în funcţiune cea de greco-romane. Aşa că am rămas pe libere. Mi-a şi plăcut însă mai mult, pentru că este o disciplină mai complexă, cu mai multă libertate de acţiune decât la greco-romane.
La un moment dat aţi încercat să intraţi în afaceri. De ce aţi renunţat?
După ce am ieşit campion olimpic, în 1988, am renunţat la performanţă şi am devenit profesor cu calificare de antrenor la Steaua, deoarece terminasem IEFS. Între 1990 şi 1992 am fost antrenor la lotul olimpic de lupte, dar pentru că erau bani puţini am zis să încerc să mă privatizez. Aproape opt ani de zile am vrut să fiu patron. Am avut un magazin alimentar, dar n-a mers treaba. Am crezut că, e ca în sport, că dacă munceşti şi eşti corect, poţi să faci bani. N-a fost însă aşa şi am hotărât să renunţ. În 2000, când a fost scos la concurs postul de secretar general la Federaţia Română de Lupte, n-am mai stat pe gânduri şi m-am înscris în competiţie. Cum nimeni n-a avut curajul să se bată cu mine, am câştigat prin neprezentarea adversarului.
N-aţi fost tentat să plecaţi să antrenaţi în străinătate?
Nu. Eu sunt un familist convins, iar după ce am petrecut 10-11 luni în cantonamente ca sportiv, nu mi-am mai dorit să repet figura ca antrenor. Am avut oferte din Italia, Grecia, Germania, dar în afară de faptul că nu mă luau şi cu familia, nici avantajele materiale nu erau spectaculoase, aşa că am preferat să rămân în ţară.
Aţi fost afectat din punct de vedere fizic de faptul că aţi practicat un sport atât de dur?
Am practicat într-adevăr o disciplină care te uzează fizic, pentru că îţi trebuie rezistenţă şi alergi crosuri lungi, pe teren denivelat, pe munte sau pe nisip, ai nevoie de forţă, viteză şi îndemânare, ca să nu mai vorbesc de prezenţă de spirit.
Apoi primeşti destule lovituri din contactul fizic pe care îl presupune acest sport. Eu, din fericire, n-am avut accidentări semnificative.
Mai mult de o întindere sau de o luxaţie la un deget, un cot sau o mână nu am avut. Deocamdată, nu mă resimt în nici un fel, dar poate mai târziu o să-şi spună cuvântul şi efortul fizic suplimentar la care mi-am supus corpul în tinereţe.
Pe fiul dumneavoastră nu l-aţi îndrumat spre lupte?
L-am dus la tenis de câmp. Am fost cu el la un turneu să se uite, i-a plăcut şi s-a apucat de treabă. A avut rezultate şi a cochetat cu performanţa, dar a trebuit să renunţe pentru că nu i-am găsit sponsori care să-l susţină financiar.
Ar fi avut nevoie de 50.000-100.000 de euro pentru a se lansa în tenisul profesionist, iar eu n-am avut de unde să-i dau. Aşa că s-a ţinut de şcoală, a terminat ANEFS, iar acum este la masters.
Sunteţi printre federaţiile de sporturi individuale cu cei mai mulţi sportivi legitimaţi. Cum reuşiţi să-i atrageţi în continuare pe copii?
Avem într-adevăr 4-5.000 de legitimaţi. Copiii continuă să vină, mai ales din mediul rural, pentru că antrenamentele au rămas în continuare gratuite, iar pe cei care ies campioni naţionali îi preluăm noi în pregătire, pe cheltuiala noastră, a federaţiei.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Ca sportiv, a fost când am cucerit titlul de campion olimpic, iar în viaţa particulară când s-a născut fiul meu. Îmi doream mult să am un băiat şi, din fericire, mi-a dat Dumnezeu un copil aşa cum am vrut.
Care este cel mai mare regret?
Nu cred că am nici un regret. Poate aş putea spune că regret că n-am obţinut medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Los Angeles şi a trebuit să mă mulţumesc cu bronzul. Dar nu e un regret prea mare, că mi-am luat revanşa peste patru ani.
O dorinţă încă nerealizată?
Să scot un campion olimpic cât sunt în fruntea federaţiei. Nu contează dacă la feminin sau masculin. Nu vreau să rămân eu ultimul.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Nu ştiu de ce aş putea să mă tem. Sufăr puţin pentru că nu există o siguranţă a zilei de mâine în România şi că este o perioadă în care multe valori nu au posibilitatea de a ieşi în faţă.
Ce aţi lua dacă aţi pleca pe o insulă pustie?
Din start nu aş pleca pe o insulă pustie pentru că sunt un om sociabil. Îmi place să fiu printre oameni, să-i fac să se simtă bine, nu să plec prin pustietăţi.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Chiar acum citesc “Schemele trupului”. În ultima vreme, devorez tot ce se scrie despre diete, mâncare sănătoasă sau alimente care fac bine organismului.
Cine v-a fost model în carieră?
Fostul multiplu medaliat olimpic, mondial şi european Vasile Iorga. Am învăţat multe de la el atât ca sportiv, cât şi ca om, pentru că a fost o persoană deosebită.
1. 13 ANI – Cât timp şi-a desfăşurat activitatea în Campionatul Naţional de seniori a fost neînvins la categoria sa-100 kg.
2. TREI PREZENŢE OLIMPICE – A avut ca sportiv, la Moscova (1980), când s-a clasat al cincilea, la Los Angeles (’84), când a obţinut bronzul, şi la Seul (’88), când a cucerit aurul olimpic.
3. DOI ANI – A activat ca antrenor principal al lotului olimpic de lupte al României.
4. 2000 – Anul în care a obţinut, prin concurs, postul de secretar general al Federaţiei Române de Lupte.
5. TREI MEDALII – La Campionatele Mondiale a obţinut în carieră, două de bronz (1977 şi 1978) şi una de argint la CM din 1987.
