Aveam cam şase ani şi un program teribil de încărcat. Mă culcam întotdeauna la ora 22, la 6 mă trezeam, făceam un sfert de oră gimnastică şi apoi citeam până pe la prânz. După vreo trei ore de relaxare mă apucam de pictură şi, spre seară, studiam vioara.
Hm! Cum ar fi să fi fost aşa? Habar n-am, deoarece lucrurile stăteau cu totul altfel.
(Dar şi voi, ce naivi! Păi, cum să credeţi că un băiat de la ţară ia lecţii de vioară şi trudeşte pe şevalet?! Hai, că sunteţi culmea!)
Pe la 10 luam praştia din cui şi trăgeam după guguştiucii care obişnuiau să fâlfâie prin faţa ferestrelor vecinilor. Gospodarii apreciau loviturile mele exacte cu urări de tipul „’mnezeii mă-tii!”, sau îmi mărturiseau că sunt prieteni buni cu tatăl meu, prin formula „las’ că vin eu diseară la tac-tu!” După prânz mă duceam în grădină şi puneam flacăra unei lumânări foarte aproape de o găurice misterioasă, căscată provocator în pământ. Îmi închipuiam că gândacul dinăuntru moare de curiozitate să vadă luminiţa de la capătul tunelului, iese afară şi eu, harşti!, îl întâmpin omeneşte şi-l înfig în insectar. Din greşeală dădeam foc şurii din preajmă, dar nici chiar lumina aia intensă nu-l evacua pe ciufutul cărăbuş; poate era chior, cine ştie? Acum mă gândesc că era mai bine să-l fi strigat, dar e tardiv…
Când nu făceam toate astea înseamnă că mă ocupam cu negocierile. Întotdeauna ieşeam în câştig: dacă-i dădeam vecinului o piatră roz, primeam la schimb două pene de cocoş, una roşie şi alta albăstruie, doar foarte puţin murdare de găinaţ. Aveam un fler şi o inteligenţă remarcabile, de care-i mare păcat că nu mai dau dovadă şi-acum.
Ce-mi pare rău, şi regret chiar şi-n ziua de azi, mai ales la salariu, e faptul că nu l-am convins în niciun fel pe grănicerul care trecea prin faţa porţii noastre să-mi vândă puşca. Îi ofeream pe ea toată colecţia mea de „suprize” găsite prin pachetele de gumă- chiar şi pozele cu gagici în sutien! Cu mare durere de inimă, i-am promis până şi cocoloşul de gumă uscată, pitit într-o scorbură de copac, de unde-l luam la mestecat ori de câte ori mă apucau nervii, mă simţeam bine sau mi-era totuna. Nici aşa n-a cedat.
Probabil că aş fi murit de ciudă dacă nici la binoclu nu mi-ar fi dat voie. Avea o sculă absolut fantastică- puteam să văd prin ea ce-aş fi văzut şi fără ea, dacă m-aş fi deplasat cu doar vreo cincizeci de metri. Şi era atât de greu, că făceam cu schimbul: o dată îl ţinea vecinul şi eu mă uitam prin oculare, altădată îl ţineam eu şi vecinul n-avea ce să vadă, că blocam sticlele cu palma, ca să înţeleagă că n-are niciun motiv să se mai uite şi-a doua oară prin binoclu.
Într-una dintre zile mi-am dat seama că asta nu-i viaţă. Niciun om serios nu se uită prin binoclu doar o dată la două zile. Dacă e ceva de capul lui se uită zilnic, mai ales, să zicem din întâmplare, când se spală vecina în fundul curţii, unde crede că n-o dibuie nimeni.
Prin urmare, când a trecut iar grănicerul mai prietenos, am sărit pe el cu ofertele: în schimbul binoclului, îi dau trotineta mea, praştia şi o sacoşă de pietre de rezervă, ba chiar şi briceagul cu care tăiam aţa de rufe a vecinului din spate, când nu era acasă.
„Uite ce e, mi-a zis el, îţi dau binoclul, dacă la schimb mi-o dai pe mă-ta”.
Propunerea asta m-a amuţit. O secundă am fost şocat. Apoi, când mi-am revenit puţin, i-am întors urgent spatele grănicerului şi am fugit în curte.
Nu mă aşteptasem să fie aşa de uşor. „Mamă!, mamă!, ieşi la poartă că te ia un grănicer care-mi lasă mie binoclul!”, am urlat pe jumătate fericit, pe jumătate nervos la culme că mama nu dădea buzna din casă.
Am bătut cu pumnii în fereastră, iar mama a ieşit speriată. „Hai o dată la poartă, repede, că e un grănicer acolo!”, strigam eu, de parcă tocmai se declanşase al treilea război mondial, şi eu trebuia să mă decid spre cine să înclin balanţa conflictului, spre rus sau spre american.
Când am ajuns la poartă, grănicerul dispăruse. L-am văzut departe, fugind cu puşca ţinută de ţeavă şi binoclul bălăngănindu-i-se la spate. Săracul om, deşi era în armată şi avea şi el şefii lui, probabil cu un prost ca mine încă nu se întâlnise.
Inutil să vă mai spun că am jelit şi bolit vreo două săptămâni, mai ales că grănicerul şi-a schimbat traseul.
Mi se pare că mâine e 8 Martie, nu? Dacă-i aşa, am nimerit-o. N-o să mai ziceţi că băieţii şi bărbaţii sunt insensibili şi dau flori femeilor doar aşa, în silă şi de obligaţie.
