E de negândit într-un stat de drept ca Senatul să voteze împotriva aplicării unei hotărâri definitive şi irevocabile a instanţei supreme.
Atitudinea sfidătoare a Senatului de a nu pune în aplicare decizia ÎCCJ în cazul Diaconu l-a obligat pe preşedintele CSM să îşi utilizeze competenţele constituţionale şi să sesizeze CCR cu privire la existenţa unui conflict constituţional între puterea judiciară şi Senat. Mandatul senatorului Diaconu trebuia să ia sfârşit pentru că justiţia a confirmat analiza ANI, care acuza o stare de incompatibilitate. Încetarea mandatului de senator decurge dintr-o lege adoptată de Parlamentul României în anul 2010, adică în actuala legislatură.
Pe 21 noiembrie, CCR (în unanimitate) a decis că există într-adevăr un conflict constituţional între puterile statului şi l-a soluţionat în favoarea justiţiei. Imediat au apărut declaraţiile politicienilor – domnul Nicolăescu de la USL ne-a explicat că, tocmai pentru a evita situaţiile în care CCR constată că parlamentul s-a comportat neconstituţional, Constituţia va fi revizuită, astfel încât deciziile CCR să poată fi anulate dacă două treimi din membrii parlamentului sunt de acord. O astfel de prevedere constituţională a mai existat în România până în 2003 şi a condus practic la subordonarea CCR faţă de parlament şi la nenumărate critici pe plan internaţional. Ideea nu este nouă – ea a fost susţinută şi de domnul Frunda de la UDMR. Preşedintele CCR, Augustin Zegrean, i-a invitat pe jurnalişti să îl întrebe pe domnul Frunda dacă natura constituţională a unei legi depinde de numărul de parlamentari care o votează sau de prevederile conţinute în lege. O întrebare retorică, desigur, dar o întrebare menită să împrăştie fumul confuziei cu care politicienii încearcă să înconjoare orice subiect care nu le convine.
Un alt argument invocat de apărătorii domnului Diaconu este că acesta primise acordul Senatului pentru a desfăşura activităţile care l-au dus în starea de incompatibilitate. Omit aceşti apărători să ne spună că Senatul nu are competenţa legală de a da astfel de permisiuni şi că singura instituţie care are atribuţii în materie de conflicte de interese şi incompatibilităţi este ANI. Am fost chiar criticaţi în rapoartele de ţară pentru implicarea frecventă a parlamentului în aceste chestiuni în afara competenţelor sale legale. Cu alte cuvinte, Comisia Europeană insistă pe ideea separaţiei puterilor în stat – parlamentul adoptă legi, administraţia le aplică, justiţia verifică dacă legile au fost aplicate corect. Ceea ce nu înţelege parlamentul este că nu poate fi actor în toate cele trei etape şi că supremaţia pe care o are în ceea ce priveşte adoptarea legilor nu se extinde şi asupra administraţiei şi a justiţiei.
Citeşte continuarea în Revista 22
