Michael Clayton (Michael Clayton)
Productia: SUA, Marea Britanie, 2007 Regia: Tony Gilroy In distributie: George Clooney, Tom Wilkinson, Tilda Swinton, Sydney Pollack Distribuit de Ro Image 2000, ProRom
In Michael Clayton (care isi ia numele de aparent apaticul protagonist decazut si non-eroic, jucat cu o rezerva impecabila de un George Clooney mai bun decat l-am vazut vreodata), spectaculosul vine, organic si implacabil, chiar din poveste, din itele incurcate si foarte murdare al unui proces baban in care niste amarati bolnavi se lupta cu o mega-corporatie producatoare de ingrasaminte. Lupta offscreen, sa fie clar, accentul nu cade pe mult-prea-exploatatul gen al dramelor de tribunal, ci, oblic, dar clar, pe masinatiile din spate. Care sunt tocmai slujba domnului Clayton – el rezolva, din umbra, problemele sau obstacolele aparute in calea bogatilor clienti ai marii firme de avocatura newyorkeze pentru care lucreaza. Cand il cunoastem, Michael, la costum, dar neras si cu un aer absent/ invins, isi ineaca plictisul la o masa de joc. Iar regizorului Gilroy ii trebuie doar cateva minute ca sa te faca sa simti, pana la insuportabil, toata oboseala, dezamagirea si ratarea ce se ascund in spatele chipului aproape lipsit de expresie al fostului avocat pledant. si tocmai in asta sta farmecul si reusita filmului, in acest protagonist frant, dezabuzat, resemnat cu faptul ca orice vise ar fi avut candva s-au stins o data cu anii, slujbele si datoriile pe care se chinuie sa le plateasca. Caci Michael Clayton e, in subtext, si povestea unei ispasiri/ rascumparari, a unui om care, in al 25-lea ceas, gaseste in sine o urma de demnitate si tarie pe care nu pare sa fi stiut ca le-a avut vreodata. si, dincolo de scenariul impecabil, ce mariaza perfect dialoguri taios/ ardente cu tensiune, ajutat de o imagine desaturat/ intunecata (semnata de Robert Elswit, operatorul lui Paul Thomas Anderson), numai buna pentru colturile si cotloanele obscure destinate aranjamentelor ce compun lumea lui Michael, dar si de o regie care nu incearca vreun moment sa iasa in fata si sa te uimeasca pirotehnic, e mai ales meritul lui Clooney. Pentru ca extraordinarul actor, cu tot sarmul si prezenta lui ce tin mai curand de un Hollywood de mult apus decat de lumea lui Bruckheimer si a fantasy-urilor, te tine alaturi de placidul lui personaj, facandu-te sa ii simti, gradat, trezirea, disperarea in fata pierderii unui amic, furia mocnita pentru prea multi ani in care a plecat capul si n-a pus nici o intrebare… si sa mergi, convins, alaturi de el pana la finalul in care, dupa unul dintre cele mai tari speech-uri din memoria recenta – tinut fara emfaza pe un culoar gol si in fata unui singur ascultator -, un zambet vag, parca uimit, ii lumineaza pentru prima data fata. Ar mai trebui amintita intreaga distributie – impecabila – a filmului, in cap cu adesea subestimatul Tom Wilkinson ca Arthur Edens, eminent avocat depresiv distrus de propria constiinta brusc resuscitata, dar reusind sa o trezeasca pe a lui Clayton si, respectiv, superba Tilda Swinton (Oscar pentru rol secundar) – rigida avocata aflata in cealalta tabara si care trebuie sa controleze si inabuse, prin orice mijloace, scandalul. Plus veteranul regizor Sydney Pollack in chip de patron alunecos si dur al lui Michael si Arthur. Pe scurt, o veritabila colectie de recitaluri actoricesti de zile mari, controlata insa perfect de lipsa completa de ego a tuturor participantilor (din fata si din spatele camerei) care nu s-au lasat vreo clipa sa straluceasca mai tare decat povestea pe care au decis s-o contureze.
