Liu Xiaobo este laureatul din anul acesta al Premiului Nobel pentru Pace. Pentru că a cerut ca în ţara lui, Republica Populară Chineză, să fie organizate alegeri libere, să existe separaţia puterilor statului şi, în general, a militat pentru ideea de libertate, regimul comunist de la Beijing l-a condamnat la 11 ani de închisoare, pentru „răspândirea de mesaje subversive” (sintagmă cunoscută în România, în urmă cu nu aşa multă vreme). Ceremonia de decernare a premiului de vineri, 10 decembrie, va avea un caracter inedit căci, aflat după gratii, principalul personaj va fi absent (s-a mai întâmplat cu ani în urmă, când acelaşi premiu a fost decernat unui alt militant anticomunist, Serghei Zaharov); regimul comunist chinez a ţinut să-şi afirme inflexibilitatea, nepermiţând nici măcar soţiei disidentului să fie prezentă, astfel încât locul rezervat laureatului va rămâne, pentru prima dată, gol.
Faptul că a fost ales tocmai un militant anticomunist aflat în detenţie pentru a primi cea mai prestigioasă distincţie este o dovadă a ataşamentului lumii occidentale faţă de valorile democratice şi a aversiunii faţă de orice formă de totalitarism. Din păcate, se pare că în comunitatea internaţională nu toată lumea este dispusă la solidaritate cu cauza lui Xiaobo. China şi alte optsprezece ţări au anunţat că vor boicota ceremonia de decernare. Este vorba despre Cuba, Kazahstan, Rusia, Venezuela, Pakistan, Irak, Maroc, Afganistan, Ucraina, Iran, Columbia, Tunisia, Arabia Saudită, Serbia, Vietnam, Filipine, Egipt, Sudan. Această ruşinoasă listă va fi completată prin absenţa comisarului ONU pentru drepturile omului, Navanethem Pillay, ca o dovadă în plus că această organizaţie a devenit nefuncţională. Motivele sunt de două tipuri: teama de consecinţe economice (China este astăzi a doua putere economică a lumii) şi antipatia faţă de disidenţi.
În acest context, poziţia României este ambiguă: ambasadorul român nu va participa la ceremonia de la Oslo, dar va fi desemnat un funcţionar de rang inferior al ambasadei. Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, şi-a justificat decizia prin faptul că „înţelegem de mulţi ani sensibilităţile prietenilor noştri chinezi”. Se pare că vom fi singurul stat membru al Uniunii Europene care nu va fi reprezentat la nivel de ambasador.
În România regimului comunist, vocile Occidentului s-au ridicat adeseori în sprijinul unor disidenţi români cum ar fi Doina Cornea, Mircea Dinescu, Paul Goma, Dorin Tudoran. Avem motive să credem că, fără această susţinere, ei ar fi plătit scump curajul de a se fi opus regimului. Ceauşescu şi oamenii lui protestau în numele doctrinei „neamestecului în treburile interne”. La fel fac astăzi oficialii de la Beijing. Din păcate, dl Baconschi pare să fi uitat ce s-a întâmplat în România: „Nu am vrea să intervenim în marea lor societate într-un fel sau altul”. Dar drepturile omului nu mai sunt demult, pentru lumea liberă, o afacere internă.
Când se referă la „prietenii noştri chinezi”, ministrul de Externe are oare în vedere sutele de disidenţi aruncaţi în închisorile comuniste, miile de protestatari chinezi care, în ciuda blocadei informaţionale impuse de guvernul comunist, şi-au exprimat susţinerea faţă de cauza lui Xiaobo, pe urmaşii victimelor din piaţa Tiananmen? Mă tem că nu, căci sensibilităţile acestora sunt altele. Înseamnă că prietenii ministrului de Externe sunt reprezentanţii regimului comunist de la Beijing. Prietenii mei sunt însă cei din prima categorie. De aceea, mă voi simţi jenat atunci când un străin, aflând că sunt român, îmi va aminti împrejurarea în care ţara mea s-a situat mai aproape de poziţia celor 19 ţări enumerate mai sus.
Statul român, prin preşedintele său, a condamnat în mod oficial regimul comunist. Apoi, acelaşi preşedinte a spus despre Ceauşescu că, cel puţin în primii zece ani, a fost un excelent conducător. Am crezut că a fost doar o scăpare datorată unui moment de euforie. Acum, când diplomaţia română adoptă această poziţie „temperată” faţă de un alt regim comunist care îşi întemniţează fără jenă oponenţii, înclin să cred că a fost mai mult şi că simpla condamnare formală nu e suficientă. Atitudine temperată faţă de comunism pot avea elveţienii, portughezii, suedezii şi alţii care cunosc comunismul doar din cărţi. Noi, cei care am trăit ororile unei dictaturi comuniste, avem datoria să fim radicali.
