Daca ar fi sa sintetizez actuala criza globala financiara pe intelesul meu, as face-o cam asa. Propozitia unu: unii oameni (A) au fost iresponsabili cand au acordat imprumuturi unor insolvabili (B), sperand ca alte investitii ale lor, in zonele cele mai riscante si despre care aveau cele mai putine informatii, vor aduce asemenea profituri masive incat nu va mai conta. Cu alte cuvinte, au fost de doua ori iresponsabili. Problema este ca A e un grup relativ mic, dar cu investitii atat de mari incat erorile lor pun la risc nu doar pe B, care pot fi deja considerati perdanti, ci si un numar C nedeterminat de oameni din care poate face parte oricine are economii sau actiuni, fie sub forma de pensii sau alte depozite. Grupul C este aproape unul fara frontiere, dat fiind ca bancile isi transfera adesea una alteia pachete de investitii sau detin actiuni la alte banci, pe de o parte, si pentru ca, in caz de recesiune globala, oricare dintre noi isi poate pierde slujba si poate ajunge somer, pe de alta.
Ca sa ferim de consecinte negative pe C, avocatii grupului A, dar si destui oameni dezinteresati (analisti, ziaristi, politicieni) pledeaza pentru a rascumpara din banii publici ai contribuabililor europeni si americani datoriile grupului A, argumentand ca pretul, destul de mare, e nimic pe langa cel pe care l-am plati fiecare daca A ar da faliment si lumea ar plonja in recesiune economica dupa asta. Bineinteles, A s-a purtat atat de iresponsabil tocmai pentru ca a scontat de la inceput ca guvernele nu isi pot permite sa il lase sa se scufunde, dat fiind ca o asemenea cadere ar angrena atat de multi votanti ai acestor guverne. Am incercat, ca atare, o satisfactie sado-masochista sa vad votul uninominal functionand la el acasa si pe membrii Congresului american, mai ales republicani, ascultand mai mult de votantii lor de acasa, oameni cu bun-simt si care cred ca A nu trebuie salvat (ori facem ceva direct pentru B, ori nu facem nimic, iar Dumnezeu ne va scoate si din asta), decat de imperativele de partid si votand contra propunerii presedintelui Bush de salvare a A.
Mai ales ca nu e clar cati bani se vor duce pe salvarea ipotecilor imobiliare ale B si cati ca sa acopere investitiile riscante. Dar se presupune ca a doua categorie e cea pe care s-ar cheltui majoritatea celor 700 de miliarde de salvare.
Ani de zile i-am auzit pe prietenii mei americani laudandu-se cu valoarea ipotecii lor pe casa, care se umfla ca un balon de sapun de la o zi la alta. Logica lor era cam tot atat de antinatura ca si cea a celor care, la Bucuresti, m-au felicitat pentru valoarea mult crescuta a apartamentului meu odata consolidat contra cutremur si finisat ca nou (pentru cine nu stie, Guvernul ne obliga sa ne consolidam blocurile cu buline rosii, dandu-ne o ipoteca avantajoasa pentru consolidare, dar cerandu-ne sa achitam pe loc si integral toata finisarea dupa ce consolidatorii demoleaza totul, pana la structura de rezistenta). Dupa socotelile mele, mult mai pesimiste, eu nu am castigat din aceasta afacere decat vaga certitudine ca un cutremur nu va demola blocul nostru, dar am platit-o scump.
Ca sa zic ca am castigat diferenta dintre valoarea initiala si cea finala a apartamentului ar trebui sa il vand, iar ca sa il vand si sa pot cumpara in aceeasi zona de preturi foarte mari ar trebui ca preturile sa scada, deci ar scadea si apartamentul meu. Deci, pe scurt, am castigat ceva numai daca ma hotarasc sa traiesc mai prost, mutandu-ma intr-un apartament mai mic si o zona mai rea, ceea ce puteam face oricum. Cam asa era si castigul virtual al prietenilor mei americani, un flaps. Acum a devenit o pierdere reala insa.
Dar nu am mai vazut asta undeva? Ba da. In urma cu cativa ani s-a intamplat ceva similar cu firmele din Silicon Valley, care erau mult supraevaluate la bursa si care s-au dezumflat cu un pocnet sonor. As fi zis atunci ca lectia a fost invatata, dar se pare ca nu. si ca sa stim de ce nu invata unii, cand piata e teoretic cea mai buna sursa de informatii, ar trebui sa stim unele lucruri suplimentare. De exemplu, daca dupa dezumflare actorii implicati au pierdut in termeni absoluti sau doar relativi. Pentru ca, daca pierderea a fost doar relativa si ei au ramas cu mai multi bani decat au investit initial, as zice ca au invatat sa mai umfle baloane, deoarece atunci cand se dezumfla tot te alegi cu mai mult decat daca nu le-ai fi umflat.
Ca neeconomist si neideolog, predand si practicand pragmatismul absolut in politicile publice – facem orice functioneaza –, as risca mai degraba consecintele lipsei de salvare a trupei celor care nu isi invata lectiile decat sa trimitem inca o data semnalul ca riscul e al tuturor, dar castigul doar al unora. Tari mici si state relativ slabe, ca Romania in anul prabusirii FNI, Rusia sau Albania la caderea jocurilor piramidale, nu au avut fondurile pe care europenii si americanii le arunca azi in joc. Ca atare, au indurat socul si au iesit intarite din el. Luxul alegerii mijloacelor duce uneori la alegerea celor mai proaste. Piata si statul au esuat impreuna de data asta. Mai bine sa plateasca cine a esuat, cu falimente si alegeri pierdute, ca sa avem pe viitor piete mai responsabile, state mai vigilente si o economie globala mai transparenta.
